De ce nu a luat medicul român Nicolae Paulescu Premiul Nobel, deşi l-a meritat. Povestea unei nedreptăţi

Descoperirea insulinei a fost unul dintre cele mai importante progrese medicale ale secolului XX, salvând milioane de vieți ale persoanelor cu diabet. În 1923, Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină a fost acordat lui Frederick Banting și John Macleod pentru descoperirea insulinei. Cu toate acestea, un alt cercetător, medicul român Nicolae Paulescu, a susținut că el a fost primul care a descoperit această substanță, numind-o „pancreină”. Deși contribuțiile sale au fost semnificative, Paulescu nu a primit recunoașterea Nobel, ceea ce a generat controverse care persistă și astăzi. Acest articol explorează viața și munca lui Paulescu, motivele pentru care nu a fost premiat și recunoașterea sa ulterioară, evidențiind complexitatea atribuirii meritelor științifice.

Viața și educația lui Nicolae Paulescu

Nicolae Constantin Paulescu s-a născut pe 8 noiembrie 1869, la București, într-o familie aristocratică. De la o vârstă fragedă, a demonstrat aptitudini remarcabile, învățând franceza, latina și greaca veche și dezvoltând un interes pentru științele naturii, în special fizica și chimia. În 1888, s-a înscris la Facultatea de Medicină din Paris, unde a studiat sub îndrumarea lui Étienne Lancereaux, considerat fondatorul fiziologiei moderne și care a sugerat legătura dintre pancreas și diabet. Paulescu a obținut doctoratul în medicină în 1897, precum și titluri de doctor în fiziologie (1898) și științe naturale (1899) la Universitatea din Paris. În 1900, s-a întors în România, unde a devenit profesor de fiziologie la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, fondând primul Departament de Fiziologie al instituției. Cariera sa științifică a fost marcată de publicarea a 88 de articole originale în reviste medicale internaționale și a două tratate de fiziologie, totalizând 8 volume și 5976 de pagini.

Cercetările lui Paulescu asupra insulinei

Paulescu a început cercetările asupra secreției pancreatice înainte de 1916, concentrându-se pe rolul pancreasului în metabolismul glucozei. În 1916, el a izolat un extract pancreatic, pe care l-a numit „pancreină”, și a demonstrat că acesta reducea glicemia, ureea și corpurile cetonice în sângele câinilor cu diabet indus experimental prin pancreatectomie. Aceste experimente au fost întrerupte de Primul Război Mondial, în care Paulescu a fost mobilizat în armata română. După război, și-a reluat cercetările și, între 24 aprilie și 23 iunie 1921, a publicat patru articole la Secția Română a Societății de Biologie din Paris, urmate de un articol detaliat, „Recherche sur le rôle du pancréas dans l’assimilation nutritive”, publicat pe 31 august 1921 în Archives Internationales de Physiologie din Liège, Belgia. În acest articol, Paulescu a descris efectele hipoglicemiante ale pancreinei asupra câinilor diabetici. La 10 aprilie 1922, a obținut un brevet românesc (nr. 6254) pentru metoda de fabricare a pancreinei.

Cu toate acestea, extractul său nu era purificat, provocând efecte toxice, cum ar fi febra severă, care l-au făcut nepotrivit pentru uz medical. În 1922, Paulescu a testat pancreina pe oameni, mai întâi rectal (25 februarie), observând o reducere a glicozuriei, și apoi intravenos (24 martie), raportând o scădere a glicemiei la zero, ceea ce ar fi trebuit să inducă o comă hipoglicemică, dar nu a menționat astfel de efecte adverse, sugerând posibile erori de măsurare.

Descoperirea insulinei de către echipa din Toronto

În vara anului 1921, la Universitatea din Toronto, Frederick Banting, un chirurg tânăr, și Charles Best, un student la medicină, au început experimente sub supravegherea lui John Macleod, un fiziolog scoțian. Ei au izolat un extract pancreatic din insulele Langerhans, care a menținut în viață câini diabetici timp de câteva luni. Cu ajutorul biochimistului James Collip, au purificat extractul, eliminând impuritățile care provocau reacții adverse. Pe 11 ianuarie 1922, au administrat insulina unui pacient uman, Leonard Thompson, dar prima încercare a cauzat o reacție alergică. Pe 23 ianuarie 1922, folosind un extract mai pur, au tratat cu succes pacientul, normalizând glicemia și eliminând glicozuria și cetonuria. Rezultatele au fost publicate în Journal of Laboratory and Clinical Medicine în februarie 1922. Colaborarea cu compania Eli Lilly a permis producția comercială a insulinei, care a devenit rapid disponibilă pentru tratamentul diabetului.

Controversa Premiului Nobel

Pe 25 octombrie 1923, Comitetul Nobel de la Institutul Karolinska a acordat Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină lui Banting și Macleod „pentru descoperirea insulinei”. Decizia a stârnit controverse imediate, mai mulți cercetători, inclusiv Paulescu, Georg Ludwig Zuelzer, Ernest Lyman Scott și John Raymond Murlin, susținând că au contribuit semnificativ la descoperire. Paulescu a scris Comitetului Nobel pe 6 noiembrie 1923, reclamând că cercetările sale au fost ignorate și că grupul canadian i-ar fi „furat” munca, anexând articolul său din 1921. De asemenea, pe 5 februarie 1923, îi scrisese lui Banting, trimițându-i publicațiile sale, dar nu a primit răspuns.

Un motiv principal pentru care Paulescu nu a primit premiul a fost că nu a fost nominalizat. Conform regulamentului Fundației Nobel, doar persoanele nominalizate în scris de o autoritate competentă în anul precedent (până la 1 februarie) sunt eligibile. În 1923, doar Banting și Macleod au fost nominalizați, de către GW Crile, FG Benedict și August Krogh (care vizitase Toronto în 1922 și fusese impresionat de cercetările de acolo). Best și Collip au fost nominalizați abia în 1928 și, respectiv, 1950. Lipsa nominalizării lui Paulescu ar putea fi atribuită mai multor factori: lucrarea sa, deși publicată într-o revistă internațională, ar fi putut fi mai puțin cunoscută în cercurile științifice nord-americane și europene influente; extractul său era toxic și nepotrivit pentru uz clinic; iar testele sale pe oameni au avut rezultate discutabile.

Un alt factor a fost o posibilă neînțelegere a lucrării sale. Într-o notă internă a lui Best, găsită în arhiva Universității din Toronto, se menționează o citare eronată a articolului lui Paulescu, înlocuind expresia „non plus” („nici mai mult”) cu „non bon” („nu bun”), ceea ce ar fi sugerat că extractul lui Paulescu nu era eficient. Totuși, în articolul publicat în Canadian Medical Association Journal din martie 1922, Banting și Best au recunoscut că Paulescu a obținut o reducere temporară a glicemiei, citând corect lucrarea sa alături de cele ale lui Murlin și Kleiner. Această citare corectă sugerează că neînțelegerea nu a fost publicată, dar ar fi putut influența percepția inițială a comunității științifice sau a Comitetului Nobel.

Opiniile politice controversate ale lui Paulescu

Paulescu a fost asociat cu opinii antisemite și cu mișcarea de extremă dreapta Garda de Fier din România, mai ales în perioada 1930-1941. Aceste opinii, exprimate în pamflete și prin participarea la organizații politice radicale, au fost documentate pe larg și au afectat recunoașterea sa postumă. De exemplu, în 2003, un eveniment organizat de Academia Română și Federația Internațională de Diabet pentru a-l omagia la Paris a fost anulat după ce Centrul Simon Wiesenthal a acuzat public antisemitismul lui Paulescu. Totuși, deoarece aceste activități politice au devenit proeminente după 1923, este puțin probabil ca ele să fi influențat decizia Comitetului Nobel din acel an.

Recunoașterea ulterioară

Contribuțiile lui Paulescu au fost recunoscute postum, în mare parte datorită campaniei inițiate de fiziologul scoțian Ian Murray în 1968. În 1969, profesorul A.W.K. Tiselius, vicepreședinte al Fundației Nobel, a recunoscut meritele lui Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic, exprimându-și speranța că „opera sa de pionierat” va fi apreciată de comunitatea științifică internațională. În 1976, Ioan Pavel a publicat cartea The Priority of N.C. Paulescu in the Discovery of Insulin, prezentând documente care atestă contribuțiile lui Paulescu. Astăzi, Paulescu este recunoscut ca un pionier în cercetarea insulinei, deși Premiul Nobel a rămas atribuit lui Banting și Macleod.

Comparație între contribuțiile lui Paulescu și ale echipei din Toronto

Tabelul de mai jos compară contribuțiile lui Paulescu și ale echipei din Toronto în descoperirea insulinei:

Concluzie

Nicolae Paulescu a fost un pionier în cercetarea insulinei, demonstrând efectele hipoglicemiante ale unui extract pancreatic înaintea echipei din Toronto. Cu toate acestea, lipsa nominalizării pentru Premiul Nobel, toxicitatea extractului său și succesul clinic al echipei canadiene au dus la atribuirea premiului lui Banting și Macleod. Controversa din jurul deciziei Nobel reflectă complexitatea atribuirii meritelor științifice, influențată de factori precum accesul la informație, puritatea extractului și aplicabilitatea clinică. Deși Paulescu nu a primit Premiul Nobel, contribuțiile sale sunt astăzi recunoscute ca fundamentale în istoria descoperirii insulinei, deși umbrite de opiniile sale politice controversate. Povestea sa subliniază atât importanța recunoașterii contribuțiilor științifice, cât și provocările legate de contextul istoric și comunicarea științifică.