De ce a fost interzisă Maria Tănase în România? Drama secretă din viața marii artiste

Pe scenele Europei interbelice, vocea ei răsuna ca o forță a naturii — caldă, aspră și inconfundabilă. Nicolae Iorga o numise „Pasărea măiastră” a cântecului românesc. Americanii o aplaudaseră la Expoziția Internațională de la New York, în 1939. Gheorghiu-Dej o numea, cu o afecțiune aproape posesivă, „Maria noastră”. Și totuși, aceeași Românie care o iubea a urmărit-o, a interzis-o și a tras cu urechea la fiecare cuvânt rostit în propria ei casă. Povestea Mariei Tănase nu este doar istoria unui glas excepțional — este drama unei femei libere prinse între două dictaturi.

Fata din mahalaua Cărămidarilor

Pe 25 septembrie 1913, într-un an sărac și secetos, Maria se năștea în casa florărului Ion Tănase, din mahalaua Cărămidarilor din București. Copilăria în mahala i-a dat ceva prețios pe care nicio academie nu i l-ar fi putut oferi: autenticitatea. A absorbit cântecul din oameni, de la voie bună și de la suferință, înainte de a ști că acel dar al ei va deveni un simbol național.

Debutul oficial pe scenă a avut loc în vara anului 1934, la teatrul „Cărăbuș”. În 1936, prima înregistrare — „Romanța mansardei” — îi deschide porțile marilor case de discuri. Devine a doua artistă de origine română, după Zavaidoc, care înregistrează la Columbia. În 1938, Nicolae Iorga o botează „Pasărea măiastră”. Lumea era la picioarele ei.

Dar dincolo de scenă, Maria Tănase trăia cu intensitate o viață care, în epocile prin care a trecut, nu putea rămâne fără consecințe.

Prima interdicție: legionarii și „vina” de a-i iubi pe evrei

Iubitul ei din tinerețe era Sandu Eliad, un regizor și jurnalist evreu care o descoperise cântând într-o cârciumă și care era secretarul asociației „Amicii URSS”. Iar Maria nu ascundea această prietenie — dimpotrivă, o purta cu mândrie. Într-o epocă în care presa antisemită tuna și fulgera, apropierea ei de muzicieni evrei și romi era o provocare deschisă la adresa spiritului vremii.

Când legionarii au venit la putere, din cauza faptului că Maria Tănase avea mulți prieteni evrei, inclusiv iubitul ei de la acea vreme, a fost interzisă de la difuzarea la radio. Dar interdicția a mers mai departe de atât. Se spune că discurile pe care legionarii le-au găsit, inclusiv la Radiodifuziunea Română, au fost distruse. Potrivit cercetătorilor, cele foarte puține care au rămas au fost salvate de un angajat al Radiodifuziunii care o iubea enorm pe artistă și care le-a ascuns într-un sertar în acea perioadă.

Era o formă de ștergere din memorie. Maria Tănase supraviețuise, dar vocea ei fusese condamnată să tacă.

Umbra spionajului: iubiri periculoase

Războiul a adus în viața Mariei Tănase personaje care aveau să o urmărească mult după ce focul armelor s-a stins.

O seară obișnuită cu cântec la restaurantul Coșna, la sfârșitul anilor ’30: Maria Tănase, abia lansată, cucerea publicul cu cântece din folclor. Printre clienți apare și Maurice Nègre, corespondent al Agenției Havas, care servise anterior la Varșovia. A fost dragoste la prima vedere.  Nègre era, în egală măsură, un personaj conectat la rețelele de informații ale Franței.

Istoricii o descriu drept un abil agent de legătură și influență, dar datele concrete sunt puține. Faima celebrei cântărețe o adusese de multe ori în anturajul unor agenți secreți, ridicând semne de întrebare asupra colaborării ei cu serviciile secrete. A fost chiar arestată sub acuzația de spionaj la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial — dar probele nu au fost suficiente, iar Maria Tănase, idolul maselor, a fost eliberată.

Totuși, umbra acelei acuzații nu a dispărut niciodată cu totul.

„Gaița” — numele de cod al Securității

Odată cu instaurarea regimului comunist, după 1947, Maria Tănase a intrat într-un labirint din care nu va mai ieși niciodată cu totul. Securitatea, poliția politică a noului regim, și-a deschis dosar pentru ea. Ochiul Securității nu a văzut în Maria Tănase o privighetoare, ci o gaiță — acesta era numele său conspirativ de urmărire, înscris pe coperta celor peste 200 de file ale dosarului.

Comuniștii o suspectau pe artistă că ar fi avut legături cu alte servicii secrete, în special cel britanic.  Motivele suspiciunii erau, în ochii Securității, clare: relațiile ei cu diplomați occidentali, cu jurnaliști străini, cu oameni ai lumii libere pe care îi întâlnise înainte și în timpul războiului.

Curând după 23 august 1944, Maria Tănase a început să fie suspectată de sovietici ca urmare a relațiilor ei cu anglo-americanii. Faimoasă și imprudentă, afectată și de faptul că nepoții ei erau dați afară din școli, nu se sfia să povestească peste tot că tatăl ei, pe patul de moarte, rugase un prieten să sărute pământul țării când se va elibera de comuniști.

Nu era un profil care să inspire încredere noilor stăpâni ai țării.

Interzisă, supraveghiată, înjosită

In anii în care inclusiv folclorul trebuia schimbat după normele regimului, Maria Tănase a încercat să-și păstreze repertoriul neatins de noile directive. A fost interzisă la radio și considerată „reacționară”.

Comuniștii au îndesat uriașa ei personalitate și anvergură artistică, magia sa hollywoodiană, distincția sa boierească, aplombul intelectual al culegătorului de folclor autentic, originalitatea repertoriului, într-un cub de gheață. Au încadrat-o pe post de cântăreață lirică cu leafă fixă și normă.

Cei din jur i-au devenit uneori informatori involuntari ori forțați. Apropiații ei erau aduși la interogatorii de Securitate, să toarne tot ce știu despre „țiganca aia” și „gurista de cârciumă”. Iar casa îi era împânzită de microfoane. Securiștii știau că soțul ei, Sachelarie, o instruise cum să vorbească în cazul în care ar fi interogată — să arate că nu are relații dubioase, că vin la ea numai artiști, că nu face propagandă și că nu are legături cu spioni.

Dosarul din 1954 descria intenții și mai sinistre: Securitatea stabilise planuri care urmăreau nu doar să o deconspire, ci și să-i combată activitatea subversivă până când se va lua decizia arestării. Anchetatorii doreau să afle „scopul adevărat cu care face turneele prin țară, ce informații culege, ce o interesează mai mult din viața politică și economică a țării.”

Marea durere: libertatea de a pleca

Paradoxul grotesc al vieții Mariei Tănase sub comunism era acesta: regimul care o suspecta și o urmărea o și premia — în 1954, primea Ordinul Muncii clasa a III-a; în 1955, Premiul de Stat; în 1957, titlul suprem de Artist emerit. Dar o ținea închisă între granițe.

Dosarul de urmărire menționează că una din marile ei dureri era că nu poate pleca să cânte în niciuna din țările occidentale sau, cel puțin, într-una din țările importante ale lagărului socialist. A suferit enorm atunci când i-a fost contramandată plecarea în Cehoslovacia.

Maria Tănase voia să plece sub pretextul unui turneu în Franța, dar Securitatea a înțeles că, de fapt, era vorba de o tentativă de a părăși definitiv țara și nu i s-a permis. Informatorii citau din afirmațiile ei: „Asta nu-mi place la regimul acesta nou instaurat, că nu poți să călătorești.” O durea foarte mult acest lucru.

În același an în care dosarul ei fusese oficial „închis”, Maria Tănase și soțul ei luaseră decizia de a pleca din România — dar planul a fost dejucat după ce discuția le-a fost auzită de un informator.

Colaboratoarea reluctantă

Istoria Mariei Tănase cu Securitatea nu este nici simplă, nici confortabilă. După ce regimul comunist s-a instalat și artista a fost interzisă la un moment dat, spre sfârșitul anilor ’40, ea a decis să facă un pas riscant, dar asumat: din proprie inițiativă, a intrat în contact cu ofițerii de Securitate și a acceptat o colaborare, în contextul dorinței sale de a putea pleca din țară.

Potrivit istoricului Stejărel Olaru, în vara anului 1955, Maria Tănase a făcut demersuri din proprie inițiativă pentru a se întâlni cu un ofițer de Securitate. A fost un prim pas care a dus la nașterea unei relații de colaborare cu poliția politică a regimului comunist. Însă documentele despre această cooperare secretă sunt atât de puține, încât nu se poate înțelege amploarea acestei activități.

Olaru ridică o întrebare dureroasă: de ce lipsesc aceste documente? Poate că pur și simplu nu au fost create, Maria Tănase devenind un informator exploatat la nivel înalt a cărui activitate nu trebuia să lase urme. Sau poate că dosarul de rețea a fost distrus după moartea ei, de cei care obișnuiau să invoce argumentul că „românii încă nu sunt pregătiți” pentru a cunoaște adevărata biografie a celei mai îndrăgite artiste a lor.

Este umbrele acestui tablou care fac portretul Mariei Tănase cu adevărat uman — nu perfect, nu eroic în sens simplist, ci viu și contradictoriu, ca orice om prins în ghearele istoriei.

Finalul

Oficial, urmărirea Mariei de către Securitate a încetat în 1962. Neoficial, dosarul a fost închis un an mai târziu, odată cu moartea ei. Maria Tănase s-a stins pe 22 iunie 1963, răpusă de cancerul la sân, la doar 49 de ani. A fost condusă pe ultimul drum de un val de oameni — zeci de mii — cum nu se mai văzuse în București decât la moartea vreunui cap încoronat.

Securitatea închisese dosarul. Poporul nu.

Viața Mariei Tănase este, în fond, o oglindă a României secolului XX: strălucitoare și umilită, iubită și persecutată, liberă în gând și înlănțuită în realitate. Vocea ei a supraviețuit interdicțiilor legionarilor, planurilor de arestare ale Securității și granițelor pe care nu le-a mai putut trece. Dosarul cu 200 de file s-a îngălbenit. Cântecul ei — nu.