Secretele strămoşilor noştri din Dacia romană. Ce s-a întâmplat cu populaţia din ţinuturile cucerite de Traian

Primele mărturii documentare păstrate despre ţinuturile Daciei stăpânite de romani au oferit detalii despre situaţia dramatică a comunităţilor dintr-un teritoriu râvnit pentru bogăţiile sale.

Primele informaţii despre stăpânirea romanilor asupra teritoriilor dace au fost oferite de istoricul Dio Cassius, care afirma că, împăratul Traian a sărbătorit cu fast victoria în războaiele daco-romane, beneficiind şi de o pradă impresionantă. Potrivit unor autori antici, comorile aduse de Traian în Roma au totalizat peste 160 de tone de aur şi 300 de tone de argint.

„El dădu spectacole timp de o sută şi douăzeci şi trei de zile, în cursul cărora au fost ucise cam unsprezece mii de animale sălbatice şi domestice. Au luptat zece mii de gladiatori. De asemenea, în această vreme, Traian construieşte drumuri de piatră prin mlaştinile pomptiene, cu clădiri pe margini şi cu poduri măreţe. Topeşte toată moneda deteriorată. Întemeie biblioteci şi ridică în for o columnă foarte mare, atît spre a-i sluji ca mormânt, cât şi ca o dovadă de măreţie a lucrărilor din for. Căci tot locul acela fusese muntos, iar el îl săpă atât cât se înălţă columna, şi în felul acesta făcu o piaţă netedă”, relata Dio Cassius.

Mărturiile documentare privind viaţa în noile provincii romane de la nord de Dunăre sunt mai sărace în secolele II şi III. Mai multe relatări provin de la autori din secolele IV şi V şi oferă detalii despre cuceririle romane şi despre situaţia tensionată din Dacia.

Locuitori din lumea romană aduşi în Dacia

Istoricul roman Eutropius a trăit în secolul IV şi a relatat despre cucerirea romană a Daciei, în lucrarea Breviarum ab urbe condita. Afirma că provincia intrată în stăpânirea romanilor avea o circumferinţă de un milion de paşi şi că, după moartea lui Traian, noul împărat Aelius Hadrianus a rechemat armatele din Asiria şi a încercat să facă acelaşi lucru şi în Dacia, dar s-a temut că dacii îi vor ucide pe civilii romani aduşi în Dacia.

„L-au oprit de la aceasta prietenii săi, ca nu cumva să fie daţi pe mâna barbarilor o mulţime de cetăţeni romani; deoarece Traian, după cucerirea Daciei, adusese o mulţime foarte mare de oameni din toate colţurile lumii romane pentru popularea oraşelor şi cultivarea ogoarelor: căci Dacia fusese secătuită de bărbaţi în urma lungului război al lui Decebal”, relata Eutropius, potrivit autorilor Călători străini despre ţările române II, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1970.

Cum au plecat romanii din Dacia

Istoricul roman Eutropius afirma că împăratul roman Aurelian, după numeroase războaie, a dispus retragerea armatei şi a administraţiei romane din Dacia în anul 271.

„După acesta a luat puterea imperială Aurelian, de loc din Dacia Ripensis (n.r. din sudul Dunării). Acesta a învins cu multă vitejie pe goţi. Datorită diferitelor sale războaie norocoase, el a restabilit puterea romană în vechile ei hotare. Deoarece toată Illyria şi Moesia erau devastate, şi nu mai spera să o mai poată păstra, el a golit provincia Dacia, pe care o crease Traian dincolo de Dunăre. Romanii pe care i-a scos de pe ogoarele şi din oraşele Daciei i-a aşezat în partea de mijloc a Moesiei. Şi astfel provincia Dacia este acum în dreapta Dunării, pe când înainte fusese în stânga ei”, Eutropius, potrivit autorilor volumului „Călători străini despre ţările române II”, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1970.

Geţii, cei mai războinici dintre barbari

Împăratul Iulian Apostatul, ultimul împărat păgân al romanilor, a domnit între 361 şi 363 şi este autor al lucrării Cezarii, în care a relatat despre geţii din vremea stăpânirii romane, printr-o descriere oferită de predecesorul său, Traian.

,,După aceasta i se dă lui Traian putinţa de a vorbi. (…) Mâniat de zeflemisire (căci nu era străin de retorică, dar faptul că-i plăcea să cam bea îi slăbea uneori puterea de a înţelege), zise: «Eu, Jupiter şi zeilor, după ce am luat conducerea imperiului amorţit şi descompus din cauza tiraniei care dăinuise mult la noi în ţară, şi din cauza silniciei geţilor, singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare intre oamenii ce au trăit cândva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxis. Crezând că nu mor, dar că îşi schimbă locuinţa, ei sunt mai porniţi să lupte, decât ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie. Am făcut această expediţie în cinci ani. Dintre toţi împăraţii de dinainte de mine, eu am fost socotit de supuşi cel mai blând”, se arăta în lucrarea împăratului, citată de autorii volumului „Călători străini despre ţările române II”, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1970.

Drumuri, poduri şi castre romane

Sextus Aurelius Victor a trait în secolul IV d. Hr. şi a fost autorul operei Cezarii. A relatat despre extinderea Imperiului Roman, în vremea împăratului Traian.

,,Cu greu poate fi găsit cineva mai strălucit în timp de pace sau în timp de război şi despre construirea drumului roman care străbătea Dacia. „Într-adevăr, el ca primul sau chiar singurul a extins stăpânirea romană dincolo de Dunăre, supunând şi transformând într-o provincie romană pe daci, care purtau ,,pileus”, şi numeroase neamuri, precum şi pe regele Decebal, ca şi pe sardoni. Iar între timp s-a făcut printre neamurile sălbatice un drum pe care se merge uşor de la Marea Neagră până în Galia. În locurile mai periculoase şi totodată potrivite au fost construite castele militare. Peste Dunăre s-a făcut un pod şi au fost înfiinţate multe colonii”, scria Sextus Aurelius Victor. Între timp neamurile goţilor şi ale sarmaţilor au fost strivite, afirma autorul latin, citat în volumul „Călători străini despre ţările române II”, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1970.

Geţii temuţi au vrut pace cu Roma

Paulus Orosius a trăit în secolul V şi a descris în opera Şapte cărţi de Istorie împotriva păgânilor viaţa comunităţilordin provinciile cucerite de romani cu trei secole în urmă. Afirma că geţii s-ao oferit să păzească graniţele Imperiului Roman. „De curând geţii aceia, care acum sunt numiţi goţi şi despre care Alexandru declarase că trebuie să te fereşti, de care Pyrrhus se îngrozise şi pe care şi Caesar i-a evitat, după ce şi-au golit locuinţele şi le-au părăsit, au intrat în bloc, cu toate forţele lor, în provinciile romane şi totodată, deşi mult timp inspiraseră doar groază, au nădăjduit totuşi să dobândească, prin rugăminţi de la romani un tratat de prietenie pe care l-ar fi putut cere cu armele, rugându-ne ei nu cer un loc modest pentru a se aşeza, nu la alegerea lor, ci după aprecierea noastră, deşi aveau posibilitatea să-şi aleagă de la început orice loc le-ar fi plăcut, de vreme ce tot pământul era stăpânit de ei şi le stătea la dispoziţie; ei singurii de care s-au temut monarhii neînvinse, s-au oferit chiar pentru paza imperiului roman”, scria Orosius.

Valahia lui Flaccus

Deşi a trăit în secolul al XV-lea, Papa Pius al doilea (născut Enea Silvio Piccolomini) a fost unul dintre autorii de la care s-au păstrat informaţii preţioase despre populaţiile care au locuit în actualele ţinuturi ale României, în secolele II şi III, în care o parte a Daciei a fost sub stăpânirea Imperiului Roman. Enea Silvio Piccolomini a oferit explicaţii despre provenienţa numelui Valahia, al Ţării Româneşti. „Acest pământ a fost locuit odinioară de geţi, care l-au pus pe fugă ruşinoasă pe Darius, fiul lui Histaspe, şi au pricinuit multe înfrângeri Traciei. În cele din urmă au fost subjugaţi şi zdrobiţi de forţele romane. Şi a fost acolo după o colonie de romani, care să-i ţină în frâu pe Daci, sub conducerea unui oarecare Flaccus, după care a fost numită Flacchia. Apoi după o lungă bucată de timp, alternându-se numele, aşa cum se întâmplă a fost numită Valahia, şi în loc de flacci, locuitorii, au fost numiţi valahi. Acest popor până acum are un grai roman, deşi schimbat în mare parte şi abia putând fi înţeles de un om din Italia…”, relata Enea Silvio Piccolomini, citat de autorii volumului „Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone, secolul al XVI-lea” (Editura Academiei R.S. României, Bucureşti, 1979).