Povestea fostei fabrici de mașini agricole “Semănătoarea”: „Ceaușescu a vrut să dezvolte o întreprindere, zicea el unică în Europa de Est”
Fabrica “Semănătoarea” din București reprezintă un capitol emblematic al istoriei industriale românești, marcat de ambițiile epocii comuniste, de investiții masive și, în cele din urmă, de un declin dramatic în perioada tranziției post-decembriste. Fondată în anii de după Al Doilea Război Mondial, fabrica a devenit un simbol al mecanizării agriculturii românești, producând mii de combine și utilaje agricole care au susținut economia socialistă. Totuși, visul lui Nicolae Ceaușescu de a transforma “Semănătoarea” într-o întreprindere unică în Europa de Est s-a confruntat cu realitățile economice și politice, ducând la o poveste de ascensiune și prăbușire. Acest articol explorează traiectoria fabricii, bazându-se pe surse istorice și mărturii, pentru a înțelege cum o uzină industrială a reflectat transformările societății românești.
Origini și naționalizare: De la seifuri la mașini agricole
Istoria “Semănătoarea” începe în 1949, când regimul comunist nou-instalat a naționalizat întreprinderea FICHET, o filială a societății franceze Fichet-Bauche, specializată inițial în producția de seifuri. Această transformare a marcat trecerea de la o producție industrială generală la una orientată spre agricultură, în concordanță cu prioritățile economice ale statului socialist, care viza mecanizarea câmpurilor pentru a crește productivitatea agricolă. Fabrica, situată în București, a fost reorganizată sub numele S.C. Semănătoarea S.A. și a început să producă utilaje esențiale pentru fermele colectivizate.
În primii ani (1949–1955), producția s-a concentrat pe semănători pentru păioase pe 24 de rânduri, semănători pentru porumb pe 2 rânduri și secerători-legători pentru păioase. Aceste mașini simple, dar esențiale, au reprezentat primii pași spre modernizarea agriculturii românești, care până atunci depindea în mare măsură de munca manuală. Un moment cheie a fost în 1956, când la “Semănătoarea” a fost produsă prima combină agricolă românească tractată, un progres tehnologic care a marcat intrarea României în era utilajelor autopropulsate pentru recoltat cereale.
Dezvoltarea în era comunistă: Licențe străine și inovații locale
Perioada 1956–1968 a adus diversificarea producției, cu combine tractate pentru cereale păioase și știuleți nedespicați (modele precum CT2 și CT2RP), alături de semănători de precizie pentru plante prășitoare. Fabrica a beneficiat de colaborări internaționale, în special cu companii italiene, care au furnizat licențe pentru tehnologii avansate. De exemplu, în anii 1960, România a negociat cu FIAT pentru producția de tractoare, un proces aprobat personal de Nicolae Ceaușescu în 1966, deși aceste eforturi s-au concentrat mai mult pe fabrica de la Brașov. Totuși, “Semănătoarea” a preluat licențe pentru combine, precum cea de la Laverda, care a permis producția modelului C12 în anii 1969–1980.
În deceniul următor (1981–1988), fabrica și-a extins gama cu combine autopropulsate modernizate, instalații de irigare prin aspersiune (IATF-300), batoze de cereale (B90) și mașini de treierat fasole (MTF14). Aceste inovații au făcut din “Semănătoarea” un pilon al industriei agricole românești, exportând utilaje în țări socialiste și dezvoltând modele adaptate terenurilor deluroase, cum ar fi combina CP12 pentru pante.
Viziunea lui Ceaușescu: O întreprindere unică în Europa de Est
Apogeul fabricii a coincis cu perioada de conducere a lui Nicolae Ceaușescu, care a văzut în “Semănătoarea” un vehicul pentru ambițiile sale industrialiste. În anii 1984-1985, dictatorul a inițiat un amplu proces investițional, vizând transformarea uzinei într-o întreprindere unică în Europa de Est. Gheorghe Ciontu, fost director general al fabricii, rememorează: „În anii 84-85, Ceaușescu a vrut să dezvolte o întreprindere, zicea el unică în Europa de Est, și a început un proces investițional foarte mare cu obiectivul de a fabrica 10.000 de combine pe an. Eram singura întreprindere de combine de recoltat cereale din România și furnizorul de bază pentru agricultura românească.”
Aceste investiții au inclus extinderea capacității de producție, importul de tehnologii și formarea forței de muncă. La vârf, în anii 1980, fabrica avea aproximativ 9.000 de angajați și producea 5.000 de combine pe an, care erau distribuite nu doar în România, ci și exportate în țări din blocul estic și dincolo. Producția includea combine autopropulsate pentru recoltat cereale și porumb, făcând din “Semănătoarea” un simbol al autarhiei economice promovate de regim. În 1990, imediat după căderea comunismului, fabrica ajunsese la 7.500 de angajați și 3.500 de combine anual, dominând piața internă cu peste 60% cotă de piață.
Declinul post-1989: De la producție la imobiliare
Revoluția din 1989 a marcat începutul sfârșitului pentru “Semănătoarea”. Tranziția la economia de piață a adus provocări majore: lipsa puterii de cumpărare a fermierilor, concurența internațională și datoriile acumulate. În 1994-1995, producția a scăzut la 600-700 de combine pe an, iar numărul angajaților s-a redus la 4.000. O grevă spontană în 1996, declanșată de temeri privind concedieri în urma unui potențial parteneriat cu New Holland, a sabotat o investiție străină majoră. Compania americană oferise 50 de milioane de dolari, incluzând păstrarea a 1.050 de locuri de muncă, dar opoziția sindicatelor și a politicienilor – sub sloganul „nu ne vindem țara” – a dus la retragerea ofertei. New Holland s-a orientat spre Polonia, lăsând “Semănătoarea” în derivă.
În 1998, activitatea a fost întreruptă din cauza datoriilor, iar în 1999 fabrica a fost declarată în faliment. Privatizarea a fost un proces haotic: trei licitații eșuate, urmate de vânzarea a 56,7% din acțiuni către MYO-O S.A. pentru doar 1,1 milioane de dolari. Noua proprietară a achiziționat peste 40 de hectare de teren valoros în București, reprofilând site-ul spre afaceri imobiliare începând din 2003. Până în 2004, cu doar 350 de angajați, producția se redusese la 300 de combine anual. Producția de combine a fost sistată definitiv în 2009, iar terenul fostei fabrici a fost transformat în ansamblul rezidențial Sema Parc, o zonă modernă de birouri și locuințe.
Concluzie: Lecții dintr-o epocă industrială
Povestea “Semănătoarea” este una a contrastelor: de la visul comunist de industrializare forțată la realitățile crude ale tranziției capitaliste. Ceaușescu a văzut în fabrică un bastion al progresului socialist, investind masiv pentru a o face unică în regiune, dar moștenirea sa economică s-a dovedit nesustenabilă. Astăzi, site-ul fostei uzine servește ca reminder al schimbărilor rapide din România post-comunistă, unde terenurile industriale au făcut loc dezvoltărilor urbane. Totuși, moștenirea tehnică a “Semănătoarea” – mii de utilaje care au mecanizat agricultura – rămâne parte integrantă a istoriei naționale, ilustrând cum ambițiile politice pot modela, dar și distruge, industrii întregi.
