Bogdan Petriceicu Hașdeu (1838-1907) rămâne una dintre figurile emblematice ale culturii românești, un polimat de excepție care a excelat în domenii precum lingvistica, istoria, literatura și filologia. Născut în Cristinești, Basarabia, sub numele de Tadeu Hasdeu, el și-a schimbat ulterior numele pentru a reflecta rădăcinile sale românești. Hașdeu a fost un vizionar, autor al unor opere monumentale precum “Etymologicum Magnum Romaniae”, un dicționar enciclopedic al limbii române, și a contribuit semnificativ la formarea identității naționale românești în perioada de după Unirea Principatelor. Viața sa a fost marcată de realizări intelectuale uluitoare, dar și de o tragedie personală devastatoare care i-a alterat profund traiectoria existențială: moartea prematură a unicei sale fiice, Iulia Hașdeu.

Viața timpurie și ascensiunea intelectuală a lui Hașdeu

Bogdan Petriceicu Hașdeu s-a născut într-o familie de intelectuali polonezi cu rădăcini românești. Tatăl său, Alexandru Hâjdeu, era un savant renumit, iar educația timpurie a tânărului Tadeu a fost marcată de o sete nestinsă de cunoaștere. A studiat la Universitatea din Harkov, unde a învățat mai multe limbi străine și s-a specializat în drept. Revenit în România, Hașdeu a devenit un militant activ pentru unirea Basarabiei cu patria-mamă și a ocupat funcții importante în administrație, inclusiv cea de director al Arhivelor Statului și profesor la Universitatea din București.

Căsătoria sa cu Iulia Faliciu, o ardeleancă, în 1865, a adus un echilibru în viața sa tumultoasă. Cuplul s-a stabilit la București, unde, pe 14 noiembrie 1869, s-a născut Iulia, unicul lor copil. Iulia Hașdeu a fost un fenomen încă din copilărie, moștenind geniul tatălui său. La doar doi ani, vorbea fluent franceza, iar la patru ani scria poezii și povești. Educația ei a fost supravegheată atent de Hașdeu, care o considera un “copil minune”. La 11 ani, Iulia a absolvit Gimnaziul “Sfântul Sava” din București, iar la 16 ani a devenit cea mai tânără absolventă a Sorbonei din Paris, obținând bacalaureatul în litere și filosofie. Un an mai târziu, în 1887, a început studiile pentru doctorat, devenind prima femeie română care a urmat cursuri la École des Hautes Études.

Hașdeu era extrem de mândru de fiica sa, pe care o vedea ca pe o continuare a moștenirii sale intelectuale. Iulia excela nu doar în studii, ci și în arte: compunea muzică, scria poezii în franceză și română, și chiar publica în reviste pariziene sub pseudonim. Viața familiei părea un vis împlinit, până când o boală necruțătoare a intervenit.

Tragedia care a zguduit lumea lui Hașdeu: Moartea Iuliei

În primăvara anului 1888, Iulia a început să manifeste simptome de tuberculoză, o boală fatală în acea epocă, cunoscută și sub numele de “ftizie”. Deși Hașdeu a făcut tot posibilul pentru a o salva – consultând medici renumiți din Paris și București și ducând-o la tratamente în Elveția și Italia – starea ei s-a agravat rapid. Iulia, slăbită de boală, continua să scrie și să studieze, pregătindu-și teza de doctorat despre filosofia românească. Totuși, pe 17 septembrie 1888, la doar 18 ani și 10 luni, Iulia Hașdeu s-a stins din viață la București.

Moartea fiicei sale a fost un șoc devastator pentru Hașdeu. El însuși descria această pierdere ca pe o “tragedie imensă” care i-a sfâșiat sufletul. Iulia nu era doar un copil, ci un geniu în devenire, un spirit luminat care promitea să revoluționeze literatura și filosofia românească. Hașdeu, un raționalist convins până atunci, a intrat într-o profundă criză existențială. El a refuzat să accepte dispariția ei definitivă, începând să exploreze lumea spiritismului și a ocultismului, influențat de curentele europene ale epocii, precum cele promovate de Allan Kardec.

Transformarea spirituală și moștenirea castelului

După moartea Iuliei, Hașdeu s-a retras din viața publică și s-a dedicat comunicării cu spiritul fiicei sale. El a organizat ședințe de spiritism în casa sa din București, unde susținea că primea mesaje de la Iulia prin intermediul mediumilor sau chiar direct, prin scriere automată. Aceste “comunicări” au fost consemnate în manuscrise și au inclus indicații precise pentru construirea unui “templu” dedicat ei. În 1893, Hașdeu a început lucrările la Castelul Iulia Hașdeu din Câmpina, un edificiu unic în arhitectura românească, plin de simboluri esoterice: camere dedicate spiritismului, un pian care “cânta singur”, portrete ale Iuliei și inscripții mistice.

Castelul, finalizat în 1896, a devenit un sanctuar unde Hașdeu susținea că se întâlnește cu fiica sa de dincolo de moarte. El a publicat cărți precum “Sic Cogito” (1903), în care detaliază aceste experiențe paranormale, argumentând științific pentru existența vieții de apoi. Această turnură spre misticism a fost controversată: unii contemporani l-au considerat nebun, alții l-au admirat pentru curajul de a explora necunoscutul. Tragedia l-a transformat pe Hașdeu dintr-un savant rațional într-un mistic, afectându-i productivitatea academică, dar îmbogățindu-i opera cu dimensiuni filozofice profunde.

Soția sa, Iulia Faliciu, a murit în 1902, lăsându-l pe Hașdeu și mai singur. El însuși s-a stins pe 25 august 1907, în castelul de la Câmpina, fiind înmormântat alături de fiica sa.

Moștenirea unei tragedii transformatoare

Tragedia morții Iuliei Hașdeu nu doar că i-a schimbat viața lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, ci a lăsat o amprentă durabilă asupra culturii românești. Castelul de la Câmpina este astăzi un muzeu vizitat de mii de turiști, un simbol al dragostei paterne și al căutării transcendente. Opera Iuliei, publicată postum de tatăl ei – inclusiv volumul de poezii “Bourgeons d’Avril” – atestă geniul ei prematur stins.

Hașdeu rămâne un geniu al neamului românesc, dar tragedia sa ne amintește de fragilitatea umană în fața pierderii. Din durere, el a creat un pod între lumea materială și cea spirituală, inspirând generații să reflecteze asupra vieții și morții. Astăzi, povestea lor este un testament al rezilienței spiritului uman, chiar și în fața celei mai profunde suferințe.