Elena Cuza, născută Elena Rosetti, reprezintă una dintre figurile emblematice ale istoriei românești moderne. Cunoscută și sub numele de Elena Doamna, ea a fost soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza, primul conducător al Principatelor Unite Române. Născută la 17 iunie 1825 la Iași, într-o familie boierească de prestigiu, Elena a devenit un simbol al modestiei, generozității și sacrificiului personal în slujba poporului. Viața ei, marcată de dedicare necondiționată față de cei nevoiași, demonstrează cum o femeie din înalta societate a ales să prioritizeze binele comun în detrimentul confortului propriu. Acest articol explorează traiectoria ei, de la copilărie până la ultimii ani, subliniind modul în care a pus poporul înaintea propriei vieți.

Viața timpurie și educația

Elena s-a născut în familia postelnicului Iordache Rosetti-Solescu și a Ecaterinei (Catinca) Rosetti-Solescu, descendenți ai unei vechi familii boierești moldovenești. Copilăria și-a petrecut-o la moșia părinților de la Solești, în ținutul Vasluiului, alături de frații săi: Constantin, Dumitru, Theodor și sora Zoe. De la o vârstă fragedă, a primit o educație aleasă, sub supravegherea mamei sale, învățând limbi străine precum germana și franceza, pe care le stăpânea cu eleganță. La șapte ani, și-a continuat studiile la moșia unchiului său, Constantin Sturdza, de la Șcheia, alături de alți copii din familii nobile.

La 15 ani, s-a mutat la Iași, unde a fost introdusă în cercurile înaltei societăți. Aici l-a întâlnit pe Alexandru Ioan Cuza, un ofițer ambițios și revoluționar, cu care s-a căsătorit la 30 aprilie 1844, la vârsta de 19 ani. Căsătoria lor, deși nu a fost una perfectă – marcată de infidelitățile lui Cuza și lipsa copiilor biologici –, a fost bazată pe respect reciproc și loialitate. Elena a adoptat cei doi fii nelegitimi ai soțului ei, Alexandru A. și Dimitrie, născuți din relația lui Cuza cu Elena Maria Catargiu-Obrenovici, demonstrând o capacitate remarcabilă de iertare și generozitate.

Curajul în vremuri tulburi

Primii ani de căsnicie au fost testați de evenimentele revoluționare din 1848. După înăbușirea mișcării pașoptiste în Moldova, sub domnia lui Mihail Sturdza, Cuza a fost urmărit și amenințat cu arestarea. Elena a demonstrat un curaj extraordinar, organizând evadarea soțului ei din Iași spre Galați, Brăila, Cernăuți, Viena și, în final, Paris. Ea însăși a înfruntat pericolele, rămânând loială cauzei revoluționare. Cuplul s-a reunit și s-a întors în Moldova în 1849, odată cu ascensiunea domnitorului Grigore Ghica.

Aceste experiențe au întărit caracterul Elenei, pregătind-o pentru rolul ei viitor. Ea a învățat să prioritizeze idealurile naționale și binele colectiv, sacrificând securitatea personală pentru libertatea soțului și, implicit, pentru viitorul țării.

Rolul de Prima Doamnă a Principatelor Unite

Odată cu Unirea Moldovei și Țării Românești la 24 ianuarie 1859, Elena a devenit Înalta Doamnă a Principatelor Unite, echivalentul modern al Primei Doamne, poziție pe care a deținut-o până la detronarea lui Cuza în februarie 1866. În această perioadă, ea a jucat un rol esențial în susținerea reformelor soțului ei. A inspirat legea instrucțiunii publice, promovând educația pentru toți, și a susținut reforma agrară, arătând empatie față de situația precară a țăranilor.

Pentru a evita intrigile de la curte, la îndemnul lui Cuza, Elena a plecat la Paris în 1860, revenind în 1862 pentru a-și asuma responsabilitățile oficiale. Impresiona prin modestie și demnitate, refuzând luxul și alegând o viață simplă. Ea a transformat rolul de Prima Doamnă într-unul activ social, punând accent pe caritate și cultură, în detrimentul propriei comodități.

Activități filantropice și sacrificii pentru popor

Elena Cuza este amintită mai ales pentru dedicarea ei neobosită față de cei nevoiași, ceea ce i-a adus supranumele de “mamă a săracilor”. În 1862, a fondat Azilul Elena Doamna din București, destinat fetelor orfane și copiilor cu deficiențe. A donat personal 1000 de galbeni pentru construcție și a organizat o loterie națională, alături de alte doamne din societate, strângând 378.842 lei. Azilul, inaugurat la 29 iulie 1862, a găzduit inițial 120 de copii, oferindu-le educație profesională în domenii precum croitoria și cusătoria. Ulterior, a fost extins pentru a forma învățătoare pentru școlile rurale, contribuind la dezvoltarea sistemului educațional național.

Nu s-a limitat la donații financiare; Elena a lucrat voluntar ca infirmieră la Spitalul “Caritatea” din Iași, fondat în 1880 pe un teren cumpărat de la fratele ei. A îngrijit bolnavi, expunându-se riscurilor sanitare ale epocii, într-o perioadă când igiena medicală era precară. De asemenea, a sprijinit cultura: a colaborat cu Vasile Alecsandri, donând manuscrise valoroase azilului, și a inițiat premii literare, precum unul de 1000 de lei pentru traducerea “Eneidei” lui Vergilius.

Aceste acțiuni reflectă sacrificiile ei: a vândut bijuterii personale pentru a ajuta săracii, a trăit modest, refuzând luxul curții, și a pus binele poporului înaintea propriei vieți. În ciuda umilințelor publice cauzate de infidelitățile soțului, ea a rămas loială, concentrându-se pe cauze sociale. Generozitatea ei nemărginită a fost recunoscută de contemporani, care o descriau ca pe o femeie cu “putere de sacrificiu nemărginită”.

Exilul și ultimii ani

După detronarea lui Cuza în februarie 1866, cuplul a fost forțat să părăsească țara, trăind în exil la Viena, Florența și Heidelberg. Elena l-a îngrijit pe soțul ei bolnav până la moartea acestuia în mai 1873. Revenită în România în 1875, a trăit retrasă la moșiile de la Ruginoasa și Solești, apoi la Piatra Neamț, continuând actele de caritate. A donat proprietăți statului și a sprijinit educația, menținând un stil de viață modest până la sfârșit.

Elena Cuza a murit la 2 aprilie 1909, la Piatra Neamț, la vârsta de 83 de ani. A fost înmormântată la Solești, lângă familia sa, lăsând în urmă o moștenire de filantropie și patriotism.

Concluzie

Elena Cuza rămâne un model de virtute și altruism în istoria României. Prin sacrificiile sale – de la riscurile asumate în 1848, la dedicarea pentru orfani și bolnavi, până la modestia din exil – ea a demonstrat că o adevărată lideră pune poporul înaintea propriei vieți. Azilul Elena Doamna, care funcționează și astăzi ca spital, este un testament viu al moștenirii sale. Într-o epocă dominată de interese personale, Elena a ales empatia și acțiunea, inspirând generații viitoare.