În inima Moldovei, pe malurile râului Bistrița, în orașul Bacău, a pulsat timp de peste un secol o inimă industrială care a dat viață cuvintelor tipărite ale națiunii. Fabrica de Hârtie Letea nu era doar o uzină obișnuită, cu mașini zgomotoase și fum gros ieșind din coșuri. Era un simbol al independenței economice, un atelier unde România își transforma resursele naturale în pagini albe pe care se scriau istorii, știri, visuri și idei. De la ziarele care anunțau Unirea Principatelor până la cărțile școlare ale generațiilor postbelice, Letea a fost martorul tăcut al evoluției unei țări. Dar, ca multe povești românești, cea a Letei este una de glorie urmată de declin, un reminder al fragilității progresului industrial în fața schimbărilor economice și tehnologice.

Începuturile: Nașterea unei industrii naționale

Povestea Fabricii de Hârtie Letea începe în perioada imediat următoare Războiului de Independență din 1877-1878. România, proaspăt eliberată de sub suzeranitatea otomană, căuta să-și consolideze suveranitatea nu doar politic, ci și economic. Importurile de hârtie din străinătate erau costisitoare și dependente de puteri străine, iar intelectualii vremii, precum Mihail Kogălniceanu, Ion Ionescu de la Brad, Bogdan Petriceicu Hașdeu și A.D. Xenopol, pledau pentru o industrie autohtonă. Decizia oficială de înființare a fost luată la 11 decembrie 1878, sub guvernul condus de Ion C. Brătianu, ca o măsură strategică pentru crearea unei baze industriale independente.

Fabrica, inițial numită „Prima Societate Română pentru Fabricarea Hârtiei”, a fost fondată în 1879 cu un capital de 1,5 milioane de lei. Legea din 17 ianuarie 1881 a oferit facilități esențiale: concesionarea pădurilor pentru materii prime, alocarea gratuită a 10 hectare de teren și scutiri de taxe pe 12 ani. Construcția a demarat în 1882 sub supravegherea inginerului Radu C. Porumbaru, iar în 1885, fabrica intra în funcțiune cu o capacitate inițială de 1.000 de tone de hârtie pe an. Echipată cu o mașină Voith importată din Germania, uzina angaja doar 38 de muncitori la început, dar producea hârtie esențială pentru presă, administrație și educație.

Această naștere nu era doar tehnică; era un act de afirmare națională. Într-o epocă în care hârtia era poarta către cunoaștere, Letea devenea locul unde România își scria propria poveste, eliberându-se de dependența externă. Până în 1900, capacitatea crescuse la 2.590 de tone anual, cu 251 de angajați, iar în 1938 ajungea la 18.225 de tone de hârtie, plus producție de celuloză și pastă mecanică. Fabrica furniza hârtie pentru ziarele vremii, cărți și documente oficiale, devenind un pilon al culturii tipărite românești.

Apogeul: Din naționalizare la gigant industrial

Perioada interbelică a adus provocări, cu stagnare în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când producția scăzuse la doar 3.969 de tone în 1945. Dar adevăratul salt a venit după naționalizarea din 11 iunie 1948, când fabrica a fost transformată în Combinatul de Celuloză și Hârtie (C.C.H.) „Letea”, sub conducerea lui Alexandru Calcinschi. În era comunistă, Letea a beneficiat de investiții masive: echipamente antipoluare, o nouă linie de producție pentru hârtie de ziar cu capacitate de 80.000 de tone pe an și extinderi care au făcut-o cel mai mare producător din sud-estul Europei.

În 1979, producea 107.417 tone de hârtie și 42.694 tone de celuloză, cu peste 2.600 de angajați, exportând în țări precum SUA, Elveția, Olanda, Orientul Mijlociu și Japonia. Oferta includea peste 200 de sortimente: hârtie de ziar, igienică, pentru țigarete, cu filigran și cartoane. Letea acoperea necesarul intern al presei și editurilor, fiind locul unde se tipăreau ziarele care informau națiunea despre planurile cincinale, cărțile școlare care educau generații și documentele care consemnau istoria oficială. Nu era doar o fabrică; era un motor al propagandei și educației, unde paginile albe deveneau canvas-ul poveștii colective românești.

Capacitatea anuală atinsese 80.000 de tone, iar în 2006 producea 45.000-47.000 de tone de hârtie de ziar. Fabrica era un oraș în sine, cu mii de angajați care locuiau în apropiere, creând o comunitate legată de ritmul mașinilor de hârtie.

Rolul cultural și social: Pagini albe pentru o națiune

Dincolo de cifre, Letea a fost esențială pentru identitatea românească. Într-o țară unde presa și literatura erau vehicule ale naționalismului, fabrica furniza materia primă pentru „România Liberă”, „Scânteia” sau cărțile lui Eminescu și Creangă reeditate. Era locul unde lemnul din pădurile Carpaților se transforma în idei tipărite, unde muncitorii, adesea generații întregi din familii locale, contribuiau la scrierea istoriei naționale.

Comunitatea din jurul fabricii, inclusiv comuna Letea Veche, a crescut odată cu uzina. Școli, biserici și locuințe s-au dezvoltat, iar fabrica era un angajator major, oferind stabilitate economică regiunii Bacău. În anii ’80, Letea era sinonimă cu progresul industrial românesc, un exemplu de cum o națiune mică putea concura cu giganții europeni.

Declinul: De la privatizare la faliment

Revoluția din 1989 a adus libertate, dar și haos economic. Piața centralizată s-a destrămat, cererea de hârtie tradițională a scăzut odată cu digitalizarea incipientă, iar tehnologia veche a devenit ineficientă. În 1991, a început un program de modernizare, crescând capacitatea la 100.000 de tone pe an până în 1996, dar între 1994-1997, multe linii au fost oprite.

Privatizarea din 2003, când fabrica a fost vândută pentru 8,1 milioane de dolari unui consorțiu condus de Selena S.R.L., controlată de fostul primar Dumitru Sechelariu, nu a salvat-o. Problemele de mediu, consumul energetic ridicat și tehnologia depășită au dus la închiderea secției de celuloză în 2003. Producția s-a bazat pe maculatură, dar în 2011, cu datorii de peste 7,5 milioane de euro, Letea a intrat în faliment.

Ultimele active – terenuri, clădiri și mașini pe 30 de hectare – au fost scoase la vânzare. În 2017, licitațiile au eșuat, dar în 2018, lichidatorul Sierra Quadrant a planificat dezmembrarea pentru a atrage investitori. În 2019, Dedeman, gigantul retail-ului de construcții, a cumpărat activele pentru 3,16 milioane de euro, cu planuri de transformare într-un hub industrial sau logistic, beneficiind de poziția strategică a Bacăului, inclusiv aeroportul internațional și linia ferată dedicată. Fabrica a fost demolată, marcând sfârșitul unei ere.

Moștenirea: Pagini albe care nu se șterg

Astăzi, ruinele Letei amintesc de gloria trecută. Nu mai produce hârtie, dar moștenirea sa persistă în arhivele naționale, în cărțile din biblioteci și în memoria colectivă. Fabrica nu era doar o uzină; era locul unde România își scria povestea pe pagini albe, transformând resurse brute în vehicule ale cunoașterii. Declinul său reflectă tranziția economică a țării, de la industrie grea la servicii și tehnologie.

Totuși, viitorul ar putea aduce renaștere: ca hub industrial, site-ul Letea ar putea genera noi locuri de muncă și investiții. Povestea Letei ne învață că istoria nu se termină pe o pagină albă; ea continuă să fie scrisă, chiar și după ce mașinile tac.