Mircea cel Bătrân, supranumit “cel Bătrân” pentru a-l distinge de urmașii săi, rămâne una dintre cele mai emblematice figuri ale istoriei românești. Domn al Țării Românești timp de peste 30 de ani (1386–1418), el a fost un strateg militar genial, un diplomat abil și un ctitor de mănăstiri care a marcat destinul poporului român în fața amenințării otomane. Victoria sa de la Rovine din 1395 împotriva sultanului Baiazid I l-a transformat într-un simbol al rezistenței creștine în Balcani. Totuși, în ciuda gloriei sale, sfârșitul vieții sale este învăluit în mister. Cum a murit acest voievod legendar? Sursele istorice tac, lăsând loc speculațiilor și teoriilor care fascinează istoricii și publicul deopotrivă. Acest articol explorează enigma morții lui Mircea, bazându-se pe cronicile vremii și pe interpretările moderne.

Un voievod legendar: Viața și realizările lui Mircea cel Bătrân

Născut probabil în 1355 la Curtea de Argeș, Mircea era fiul lui Radu I, domn al Țării Românești, și al doamnei Maria. Provenind din dinastia Basarabilor, el a crescut într-o epocă tulbură, marcată de conflicte interne și de presiunea expansiunii otomane în Peninsula Balcanică. Fratele său mai mare, Dan I, a murit în 1386 în circumstanțe suspecte – posibil asasinat de boieri sau în luptă cu otomanii –, permițându-i lui Mircea să urce pe tron la doar 31 de ani.

Domnia sa, care a durat efectiv 32 de ani (cu o scurtă întrerupere între 1394 și 1397), a reprezentat apogeul Țării Românești medievale. Mircea a extins teritoriul statului de la Munții Carpați până la Marea Neagră, anexând Dobrogea în 1388 și controlând temporar părți din sudul Dunării. El a organizat armata în două componente: “oastea cea mare” (formată din țărani liberi) și “oastea cea mică” (curtea domnească), ceea ce i-a permis să mobilizeze rapid forțe împotriva invadatorilor.

Militar, Mircea a fost un adversar redutabil al Imperiului Otoman. Participarea sa la Cruciada de la Nicopole (1396), alături de regele Ungariei Sigismund de Luxemburg, s-a încheiat cu o înfrângere catastrofală, dar el a supraviețuit și a continuat lupta. Cea mai strălucită victorie a sa a fost Bătălia de la Rovine (10 mai 1395), unde armata sa a zdrobit forțele otomane superioare numeric, forțându-l pe Baiazid să se retragă. Această bătălie l-a făcut celebru în Europa, fiind menționat în cronicile vremii ca un “Mihail al românilor”, comparat cu Sfântul Arhanghel.

Diplomatic, Mircea a excelat în alianțe. A încheiat tratate cu Brașovul și Sibiu pentru comerț, a emis monedă proprie (ducat dacic) și a sprijinit economia prin exploatarea minelor de cupru și sare. A menținut relații strânse cu Polonia și Ungaria, trimițând soli la curțile regale și intervenind chiar în politica Moldovei, unde l-a ajutat pe Alexandru cel Bun să urce pe tron în 1400. Cultural, el a fost un mare ctitor: Mănăstirea Cozia (1388–1395), unde va fi înmormântat, reprezintă o capodoperă a artei medievale românești, cu fresce care ilustrează viața sa.

Totuși, domnia sa nu a fost lipsită de umbre. Conflictele interne cu boierii ambițioși și presiunea otomană constantă au erodat treptat forțele sale. Spre sfârșitul vieții, Mircea a fost nevoit să accepte un tribut anual de 3.000 de galbeni către Poartă și să trimită un fiu ca ostatic, un gest umilitor după decenii de rezistență eroică.

Ultimii ani: Presiuni și înfrângeri

Sfârșitul domniei lui Mircea a fost marcat de un război civil otoman care i-a oferit o ultimă șansă de glorie, dar și de dezastre. Între 1410 și 1413, el a sprijinit pretenții la tronul otoman, ajutându-l pe Musa Celebi împotriva fratelui său Mehmed I. Aceste intervenții l-au transformat temporar într-un jucător major în Balcani, dar au atras răzbunarea sultanului.

În 1417, o expediție otomană masivă a invadat Țara Românească, devastând satele și forțându-l pe Mircea să semneze un tratat de pace umilitor. El a recunoscut suzeranitatea otomană, a plătit tribut și a cedat temporar controlul asupra Dobrogei. Acest moment, după 30 de ani de lupte neîntrerupte, a fost un șoc psihologic pentru voievod. Doar trei luni mai târziu, la 31 ianuarie 1418, Mircea murea la Curtea de Argeș, la vârsta de 63 de ani. Fiul său, Mihail I, îi urma pe tron, dar domnia sa scurtă (1418–1420) a marcat începutul declinului în fața otomanilor, care au cucerit definitiv Dobrogea în 1420.

Cronica sârbă notează sec: “Anul 6926 (1418) s-a pristăvit marele voevod al Ungro-Vlahiei, Io Mircea, Ia ianuarie 31.” Iar Axinte Uricariul adaugă: “Murit-au Mircea vodă în domnie şi l-au îngropat în mănăstirea sa la Cozia.” Înmormântarea a avut loc pe 4 februarie 1418 la Cozia, ctitoria sa dragă, unde mormântul său modest contrastează cu grandoarea vieții sale. Dar cum a murit? Aici începe misterul.

Teoriile despre moarte: Între boală, rană și conspirație

Singurul fapt cert este data și locul morții. Cauza rămâne un gol în istorie, cronicile fiind surprinzător de tăcute. Istoricul P.P. Panaitescu remarca ironia: “Omul Mircea rămâne necunoscut”, notând că din întreaga sa domnie au supraviețuit doar două scrisori personale. Această discreție nu este întâmplătoare; probabil că moartea sa a fost un subiect sensibil, evitând detaliile pentru a nu slăbi poziția urmașilor.

Prima teorie, cea mai plauzibilă, îl prezintă pe Mircea ca victimă a epuizării fizice și psihice. La 63 de ani, după decenii de războaie, el ar fi suferit de o afecțiune cardiovasculară agravată de stresul umilinței din 1417. Acceptarea tributului otoman, după ani de rezistență eroică, ar fi putut declanșa un atac de cord sau o criză similară. “Inima frântă a unui voievod”, cum o numesc unii istorici, explică tăcerea cronicilor – o moarte naturală, dar rușinoasă în contextul luptei antiotomane.

O a doua ipoteză invocă o rană de luptă. În 1417, în timpul invaziei otomane, Mircea ar fi condus personal o rezistență disperată, suferind răni grave care să-i fi agravat starea de sănătate. Panaitescu specula că voievodul ar fi murit din cauza unor leziuni suferite într-o ultimă bătălie pentru creștinătate, transformându-l într-un martir tăcut. Totuși, nicio cronică nu menționează o astfel de confruntare finală, ceea ce face teoria speculativă.

Cea mai intrigantă și sumbră teorie este cea a asasinatului. Mircea, un conducător autocrat care centralizase puterea, ar fi deranjat boierii ambițioși, dornici de influență mai mare. Concomitent, otomanii, văzându-l ca pe un obstacol, ar fi putut instiga un complot. Otrava sau un atac discret sunt posibile, mai ales că moartea sa bruscă vine la doar trei luni după tratatul umilitor. Tăcerea surselor ar sugera o “umbră a trădării boierești”, boierii ascunzând crima pentru a evita represaliile sau haosul intern. Istoricul modern Constantin C. Giurescu nota că astfel de intrigi erau comune în Țara Românească, iar lipsa detaliilor indică un eveniment violent, dar acoperit.

Alte speculații includ boli endemice ale epocii, precum ciuma sau tuberculoza, dar contextul politic face aceste cauze mai puțin probabile. Misterul persistă deoarece nicio sursă contemporană – nici bizantină, nici maghiară – nu oferă clarificări. Poate că urmașii săi au vrut să-l idealizeze ca pe un erou neînvins, ștergând detaliile unuia dintre cei mai importanți “cazuri nerezolvate” din istoria României.

De ce rămâne un mister? Moștenirea unui voievod enigmatic

Moartea lui Mircea cel Bătrân nu este doar o enigmă istorică, ci și o lecție despre limitele surselor medievale. Cronicele, scrise de clerici sau boieri, evitau adesea subiecte controversate pentru a menține unitatea statului. În plus, contextul geopolitic – cu otomanii la porți – făcea orice slăbiciune un risc fatal.

Astăzi, Mircea este celebrat ca bunic al lui Vlad Țepeș și ca simbol al independenței românești. Mormântul său de la Cozia, cu inscripția “Aici zace Mircea voievod, marele și răbdătorul”, evocă un sfârșit pașnic, dar realitatea pare mai nuanțată. Cercetările arheologice sau noi descoperiri documentare ar putea lumina vreodată acest mister? Până atunci, sfârșitul său rămâne o umbră asupra gloriei sale, amintindu-ne că chiar și eroii au secrete.