În peisajul industrial al României, puține nume evocă o moștenire atât de puternică precum Combinatul Siderurgic Galați. Supranumit adesea „perla coroanei” a siderurgiei naționale, acest uriaș complex metalurgic a fost mai mult decât o fabrică de oțel: a reprezentat un simbol al ambițiilor socialiste, un motor economic pentru regiune și o expresie a devotamentului față de patrie. Sub sloganul implicit „oțel pentru patrie”, combinatul a furnizat materia primă esențială pentru construcția țării, de la poduri și clădiri la mașini și armament, contribuind la industrializarea rapidă a României comuniste. Fondat în anii ’60, în plină eră a regimului Gheorghiu-Dej și perfecționat sub Nicolae Ceaușescu, Galațiul a devenit un bastion al producției de masă, angajând zeci de mii de oameni și generând o economie locală vibrantă. Astăzi, sub numele de Liberty Galați, continuă să pulseze cu forță, adaptându-se provocărilor globale ale tranziției verzi și ale pieței internaționale. Acest articol explorează istoria sa, de la naștere până la prezent, subliniind rolul său patriotic și impactul asupra națiunii.
Nașterea unui gigant: Ambițiile socialiste ale anilor ’60
Ideea creării Combinatului Siderurgic Galați nu a fost un capriciu, ci rezultatul unei viziuni strategice a conducerii comuniste românești. Totul a început în 1958, la Plenara Centrală a Partidului Muncitoresc Român (PMR), unde s-a discutat necesitatea unei baze siderurgice moderne pentru a susține industrializarea accelerată a țării. România, eliberată de sub influența sovietică dominantă în blocul estic, căuta să-și afirme independența economică. Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretarul general al PMR și un moldovean cu rădăcini în regiunea Galați, a jucat un rol decisiv în alegerea locației. Deși propuneri inițiale vizau zone precum Constanța, Năvodari sau Mangalia – mai aproape de Marea Neagră pentru importul de minereu –, Dej a insistat pe Galați, un oraș portuar la confluența Dunării cu Siretul, ideal pentru transportul materiei prime și al produselor finite.
Decretul oficial pentru construcție a fost emis în 1960, după Congresul al VIII-lea al PMR. Lucrările au demarat efectiv pe 17 iulie 1961, cu o ceremonie grandioasă marcată de prezența liderilor partidului. Presa epocii, precum ziarul „Scînteia”, descria momentul ca pe un act de „muncă eroică pentru patrie”, mobilizând mii de voluntari din întreaga țară. Proiectul a fost realizat de Institutul de Proiectări Metalurgice (Ipromet) din București, iar execuția a fost încredințată Institutului de Construcții Metalurgice și Siderurgice (ICMRS) Galați. Peste 12.000 de oameni – ingineri, muncitori și constructori – au lucrat simultan pe șantier, importând tehnologii din Franța, Germania de Vest și Suedia, deoarece Uniunea Sovietică refuzase să finanțeze proiectul, considerând că România ar trebui să se concentreze pe agricultură.
Construcția a fost un tur de forță: prima clădire, atelierul de preparări mecanice, a fost ridicată rapid, iar laminorul nr. 1 a început să funcționeze în aprilie 1963. Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit în martie 1965, înainte de finalizare, dar Nicolae Ceaușescu, succesorul său, a preluat ștafeta cu entuziasm. Pe 15 septembrie 1966, Ceaușescu a tăiat panglica inaugurală, declarând combinatul „un dar al poporului român pentru viitorul luminos al socialismului”. Producția integrată a demarat oficial pe 15 iulie 1968, când au fost finalizate toate capacitățile esențiale: două aglomeratoare, două furnale, două oțelării electrice și linii de turnare și laminare. Prima șarjă de oțel lichid a fost turnată cu fanfară, simbolizând victoria muncii colective asupra obstacolelor.
Această fază inițială a fost impregnată de retorică patriotică. Propaganda comunistă îl prezenta pe combinat ca pe un „bastion al independenței naționale”, esențial pentru apărarea patriei și pentru exporturile care aduceau valută străină. Oțelul de la Galați a fost folosit în construcția barajelor de pe Dunăre, a podurilor din București și chiar în industria militară, consolidând ideea că fiecare lingou de metal era „oțel pentru patrie”.
Apogeul sub comunism: Un colos economic și social
Sub regimul Ceaușescu, Combinatul Siderurgic Galați a cunoscut o expansiune fulminantă, devenind cel mai mare producător de oțel din Europa de Est. Până în 1972, numărul angajaților depășise 40.000, iar producția anuală crescuse de la 1 milion de tone în 1970 la peste 4 milioane în anii ’80. Maximul a fost atins în 1988, cu 8,2 milioane de tone de oțel brut, un record care plasa combinatul printre giganții mondiali. Tehnologiile importate au fost adaptate local, cu investiții masive în furnalele de înaltă înălțime și în linii automate de laminare, permițând producerea de profile structurale, țevi și table pentru construcții navale.
Rolul patriotic al combinatului era omniprezent în discursul oficial. Ceaușescu îl vizita frecvent, folosindu-l ca exemplu de „muncă socialistă competitivă”. În 1971, de exemplu, combinatul a contribuit la realizarea conductei de gaze Urziceni – Borzești, un proiect național strategic. Exporturile sale – peste 60% din producție – aduceau valută esențială pentru cumpărarea de grâne și tehnologii, susținând economia planificată. Local, Galațiul s-a transformat dintr-un oraș provincial într-un centru industrial vibrant: cartiere întregi de locuințe pentru muncitori au fost construite, școli și spitale au fost ridicate, iar traficul pe Canalul Dunăre – Marea Neagră a crescut exponențial, cu combinatul generând peste 50% din afacerile portuare.
Impactul social a fost profund. Două treimi din populația Galațiului lucra direct sau indirect în combinat, creând o cultură a muncii colective, cu sindicate puternice și festivaluri anuale de „ziua siderurgistului”. Totuși, nu lipseau umbrele: condițiile de muncă erau dure, cu accidente frecvente din cauza ritmului intens, iar poluarea – fum dens și ape negre în Dunăre – afecta sănătatea localnicilor. Propaganda masca aceste probleme, insistând pe devotamentul „oamenilor oțelului” față de patrie. Până în 1989, combinatul era cea mai mare companie din România, cu un rol strategic în Planul de Economie Națională, simbolizând puterea industrială a „omului nou” socialist.
Tranziția dureroasă: De la socialism la capitalism
Revoluția din 1989 a marcat sfârșitul epocii de aur. Combinatul, moștenind datorii istorice de miliarde de dolari din cauza investițiilor nesustenabile, a intrat în criză. În 1991, prin Legea nr. 15/1990 și Hotărârea de Guvern nr. 29/1991, a fost transformat în societate pe acțiuni sub numele Sidex Galați. Producția a scăzut drastic, de la 4,5 milioane de tone în 1989 la sub 2 milioane în anii ’90, din cauza lipsei de materii prime, a concurenței internaționale și a restructurărilor. Angajații au scăzut la 25.000, cu mii de concedieri, generând tensiuni sociale majore în Galați.
Privatizarea din 2001, prin licitație publică, a fost un moment pivotal. Compania indiană Mittal Steel, condusă de Lakshmi Mittal, a cumpărat Sidex pentru 300 de milioane de euro, plus asumarea datoriilor. Sub noua conducere, combinatul a fost modernizat: decăpușat de unități neprofitabile, investiții în tehnologii verzi și management eficient au dus la profituri rapide. Până în 2003, producția crescuse la 3,7 milioane de tone, iar în 2005 ajungea la aproape 5 milioane, cu 90% cotă de piață internă și exporturi în UE. Fuziunea cu Arcelor în 2006 a dus la numele ArcelorMittal Galați, consolidând poziția sa europeană.
Totuși, anii 2008-2009 au adus criza globală, cu pierderi majore și reduceri de personal. În 2019, ArcelorMittal a vândut combinatul grupului britanic Liberty House (parte a GFG Alliance) pentru 740 de milioane de euro, împreună cu alte active europene. Liberty Galați promitea o eră „verde”: investiții în oțel cu emisii reduse, folosind arcuri electrice în loc de furnale tradiționale, și angajamente pentru sustenabilitate. Producția din 2021 a fost de 4,6 milioane de tone, cu un profit net de 1,359 miliarde de lei și 5.183 de angajați.
Impactul contemporan: Provocări și moștenire patriotică
Astăzi, Liberty Galați rămâne cel mai mare producător de oțel din România, contribuind cu 3,8% la exporturile naționale și generând 58% din traficul Canalului Sulina. Capacitățile sale includ două oțelării electrice, trei linii de turnare continuă și secții de rulare pentru profile și table. Compania se confruntă cu provocări precum volatilitatea prețurilor la energie, reglementările UE privind emisiile de CO2 și concurența din Asia, dar investește în tranziția energetică, vizând producție „verde” până în 2030.
Din perspectivă socială, moștenirea este mixtă. Pe de o parte, combinatul a creat o identitate gălățeană legată de industrie, cu povești de generații întregi de familii siderurgiste. Pe de alta, poluarea istorică și concedierile post-comuniste au lăsat cicatrici: un studiu din 2011 arăta că fostul combinat influența indirect 70% din economia locală. Rolul patriotic persistă subtil: în contextul securității energetice europene, oțelul românesc de la Galați este văzut ca un pilon al independenței UE față de furnizori externi.
Concluzie
Combinatul Siderurgic Galați – sau Liberty Galați, cum se numește azi – este mai mult decât un ansamblu de furnale și laminoare; este un capitol viu din istoria României. De la ambițiile comuniste ale anilor ’60, când fiecare șarjă de oțel era un omagiu adus patriei, la adaptarea sa în economia globală, combinatul a supraviețuit revoluțiilor, crizelor și schimbărilor geopolitice. „Oțel pentru patrie” nu este doar un slogan nostalgic, ci o realitate: produsele sale susțin infrastructura națională, creează locuri de muncă și contribuie la reziliența economică. Viitorul său, marcat de sustenabilitate, promite să continue această misiune, transformând moștenirea industrială într-un model de progres modern. Galațiul rămâne, astfel, un far al determinării românești.
