Motivele pentru care mulți generali români sunt fani Călin Georgescu. Adevărul incomod spus de un expert militar
Există percepția, într-o bună măsură corectă, că mulți dintre ofițeri superiori români, inclusiv unii dintre generalii în rezervă, ar fi susținători ai „suveraniștilor” și fani Călin Georgescu. Expertul în securitate Hari Bucur Marcu explică acest paradox.
„De ce sunt atât de mulți miliari, mai ales ofițeri superiori, care îl promovează pe Călin Georgescu și, până la el, îl simpatizau pe «tribunul» Vadim Tudor?” este întrebarea de la care pornește Hari Bucur Marcu și la care încearcă să ofere un răspuns.
„Era vorba despre militari din generația mea, adică ofițeri, maiștri militari și subofițeri, deveniți activi în anii 1970, după ce făcuseră școală civilă de 10, 11 și 12 clase, cu examen de «maturitate» (modelul rusesc) sau de bacalaureat și apoi o școală militară de ofițeri/subofițeri. Iar o parte dintre ei au ajuns chiar să își completeze studiile cu doi ani de Academia Militară, dobândind astfel o licență în științele militare. I-am putea numi generația de militari de sacrificiu, pe toți ăștia”, spune Hari Bucur Marcu.
De unde s-a pornit
Motivele pentru care unii dintre ei au ales să se dedice unei cariere militare au fost diverse. Hari Bucur Marcu menționează trei motive.
„Ei au ajuns în meseria armelor din trei motive: din convingere patriotică (începând cu 1967 și cu vârfuri de sarcină în 1968, 1973 și 1974, spectrul războiului regional, dinspre Orientul Mijlociu și Mediterana, cu momentul Praga 1968 inclusiv dăduse meseriei armelor o altă conotație pentru tinerii români), din oportunism pentru dezvoltarea personală (plecatul garantat de la «coada vacii», pe care erau ei obligați să o scoată la păscut, dacă voiau să rămână acasă) și din garantarea unei cariere sigure și de clasă de mijloc, în societatea socialistă în curs de dezvoltare”, mai spune expertul.
Fostul dictator Nicolae Ceaușescu a deprofesionalizat armata. Așa s-a ajuns ca armata să fie folosită la diverse munci, exploatându-i crunt pe tinerii militari care erau obligați să facă armata.
„Doar că, începând cu 1974 (Congresul al XI-lea al PCR), Ceaușescu a decis că Armata României nu mai trebuie să fie bine pregătită în întregimea ei, ci doar anumite elemente din compunerea ei. În loc să conteze pe o armată bine echipată, bine înarmată și bine instruită, Ceaușescu a lansat «teza» apărării patriei de către întregul popor, cu inamicul nenominalizat (orice inamic), prin formarea de «cetăți de muncă, luptă și apărare», în care rolul Armatei nu mai era precizat cu claritate”, menționează Hari Bucur Marcu.
„Epoca de Aur” a știrbit Armata Română
Odată cu trecerea timpului, în loc ca situația să se amelioreze, armata a fost și mai mult afectată și de situația economică a României, una tot mai precară. A fost unul dintre momentele care a provocat și mai multă dezamăgire în rândul ofițerilor care au optat pentru o carieră militară din convingere.
„10 ani mai târziu, începând cu 1984, finanțarea armatei pentru pregătirea elementară de luptă a fost redusă drastic, banii ce ar fi trebuit cheltuiți pentru menținerea unei capacități operative rezonabile fiind deturnați pentru plata datoriei externe, unde se mai duceau și banii de alimente, de încălzire, de lumină electrică și așa mai departe, la nivelul întregii națiuni române, tot mai izolată regional și mondial. Așa că cei care au ales cariera armelor din convingere patriotică, au aflat foarte repede în acea carieră că toată acea bravadă cu apărarea patriei împotriva oricărui inamic nenumit era de fapt o simplă lozincă de partid și de stat, iar ei, din potențiali eroi deveniseră simpli executanți de ordine imbecile, atunci când le primeau, în rest venind la cazarmă ca să bea, să doarmă și să joace table. Și eventual să mai facă vreun ciubuc, trimițând câteva zeci de soldați să lucreze la negru, în fabrici și uzine (în agricultură se lucra la alb, pe bază de convenție), în contul muncitorilor care trăgeau și ei chiulul, atunci când aveau ceva de lucru”, adaugă expertul.
În schimb, cei care au ales o carieră sub arme din oportunism au avut motive să se felicite. În tot acest timp, armata a continuat să se deprofesionalizeze tot mai mult.
„Cei care au ales cariera armelor din oportunism personal și-au văzut visul cu ochii. Au ajuns ditamai ofițerii și subofițerii, cu casă de la armată (a fost o perioadă, mai ales în București, de vreo 5 ani, după cutremurul din 1977, când casele pentru militari se găseau mai greu), cu haine de la armată și cu o soldă plătită doar pentru ca să meargă «cadrele» la serviciu și nimic mai mult. Nici cei care își aleseseră cariera armelor pentru că aceasta le garanta o carieră bine conturată, pentru tot restul perioadei active și o pensie rezonabilă, după aceea nu mai erau nici ei siguri de acea garanție. Printre ei și deasupra lor ajunseseră așa-zisele cadre de proveniență muncitorească (cei care apucaseră să lucreze în industrie cel puțin un an, înainte de a ajunge la o școală miliară, înrolându-se astfel în clasa muncioare), care aveau un parcurs separat de promovare, inclusiv locuri rezervate în unele unități de învățământ militar și care nu mai trebuiau să îndeplinească condițiile pe care ceilalți se stăduiseră să le atingă”, susține Hari Bucur Marcu.
Și asta nu este tot. Ofițeri de o calitate îndoielnică au fost avansați și făcuți generali de cuplul Nicolae și Elena Ceaușescu.
„Mai rău decât atât, regula era că ofițerii superiori, de la maior în sus să fie avansați de președintele Republicii de atunci, iar Ceaușeștii (zic la plural, deoarece Ceaușeasca era șefa cadrelor pe toată România Socialistă) stabiliseră în ultima vreme că foarte puțini mai trebuiau avansați. Cu vârful de sarcină în 1989, când nici nu s-au mai făcut avansări”, mai spune el.
Generația sacrificată de comuniști
Practic, foarte mulți dintre cei care au urmat o carieră militară începând cu anii 70 pot spune că au făcut parte dintr-o generație sacrificată, în care aptitudinile militare au fost prea puțin cultivate, iar criteriile pentru avansare au fost de multe ori cel puțin îndoielnice. La fel de grav, doctrina de apărare a țării s-a diluat, iar mulți ofițeri capabili au fost dați afară din armată din motive ridicole.
„Deci, fiecare dintre aceste categorii de proveniență a militarilor Armatei României Socialiste, din acel deceniu 1970 putea spune că face parte dintr-o generație sacrificată de Partidul Comunist, în frunte cu iubitul său Conducător, pe altarul proastei, mizerabilei guvernări a României Socialiste. Într-o asemenea situație au fost bulversate și scările de valori, de prestigiu personal ori de demnitate a militarilor în uniformă. Nimeni nu mai înțelegea nimic, din așa-zisa politică/doctrină de apărare a patriei. Ofițerii ajunseseră să fie dați afară din Armată pentru că i-a surpris ministrul Olteanu și apoi de ministrul Milea la volan fără chipiu pe cap, indiferent de capacitatea lor de a comanda ori de a lucra în statele majore”, susține Hari Bucur Marcu.
Când după Revoluție s-a ivit șansa reprofesionalizării armatei, odată cu intrarea în NATO, pentru mulți a fost prea târziu.
„Dintre cei din generația de militari 1970 puțini s-au salvat, fie pregătindu-se personal, fie completând studiile militare cu studii superioare civile relevante, fie renunțând de-a dreptul la cariera militară, în favoarea unei cariere civile. Sau, în cazuri rare, s-au salvat trecând la Securitatea Statului, fie ca contrainformatori (ceiști), fie ca agenți de pază demnitari. Cei mai mulți au rămas în armată, așa deprofesionalizați cum ajunseseră, fără vreo ambiție personală și convinși că doar pilele, relațiile sau forțele oculte i-au ajutat pe cei care ajunseseră mai bine decât ei și nu vreun merit personal. Adică, fiecare ratat în cariera militară propriu-zisă era convins că toți ceilalți sunt ca el, la fel de ratați”, mai spune el.
Nostalgii comuniste
Mulți dintre acești generali au rămas cu nostalgia vremurilor când viața de ofițer nu numai că nu oferea nicio provocare, dar le asigura un relativ confort și o liniște la care nu mai puteau să spere ulterior.
„Iar când, începând cu 1994, s-a ivit oportunitatea strategică ca militarii români să se reprofesionalizeze în meseria armelor, pe bază de principii, norme și proceduri compatibile cu celelalte armate din Alianța Nord-Atlantică, doar o mică parte dintre ei au trecut pragul spre competență, marea parte dintre ei rămânând să ia solda în continuare degeaba, fără să producă putere militară, la locul de muncă, până la pensia militară de stat anticipată – ăștia nu ar fi ieșit niciodată la pensie militară anticipată, de bună voie – sau la termen. Cu câteva cazuri de generali care au tras sforile ca să mai stea un an sau doi și peste acea vârstă de pensionare la termen. Așa că mulți dintre ei sunt astăzi resentimentari, nostalgici după vremurile frumoase când veneau la cazarmă sau în comandament, ca să joace table sau cărți, ori să doarmă în camera cu documente secrete, unde nu îi vedea nimeni. Vremuri care au continuat până la intrarea României în NATO, în 2004 și în unele cazuri chiar și mai apoi, până la profesionalizarea completă a armatei”, mai spune el.
În opinia sa, nu este o surpriză faptul că mulți dintre ofițerii superiori români au simpatii „suveraniste”.
„Așa că, nostalgici și resentimentari, mulți dintre foștii mei colegi de generație își mai găsesc un rost în viața publică înjurând actuala formă de organizare democratică a națiunii române, cea în care ei nu mai au loc de muncă, la statul degeaba. Iar o formă de înjurătură este și promovarea unor inadecvați, șarlatani, ticăloși ca Georgescu Călin și alți așa-zis «suveraniști»”, încheie Hari Bucur Marcu.
