În anii ’60, România comunistă intra timid în era modernă a divertismentului electronic. Televiziunea, un simbol al progresului tehnologic în Occident, începea să devină accesibilă și cetățenilor de la est de Cortina de Fier. Dar începuturile au fost departe de a fi perfecte. Primul televizor fabricat integral în țară, lansat în 1961, nu era doar un gadget primitiv, ci și un pericol public: își “curenta” stăpânul, provocând șocuri electrice dureroase sau chiar letale. Această poveste, adesea uitată astăzi, ilustrează provocările industrializării socialiste și inovațiile forțate în condiții de lipsă de resurse. Hai să explorăm istoria acestui pionier al electronicii românești, de la naștere până la moștenirea sa controversată.

Nașterea industriei electronice românești

După al Doilea Război Mondial, România, sub regimul comunist instalat în 1947, se concentra pe industrializarea rapidă. Prioritatea era să reducă dependența de importuri și să demonstreze capacități tehnologice proprii. Televiziunea, ca mijloc de propagandă și educație, devenea esențială. Televiziunea Română începuse emisiuni experimentale în 1956, iar din 1957 emisia regulată, dar majoritatea aparatelor erau importate sau asamblate din piese străine.

Producția locală a început la Uzinele Electronica din București, pe platforma industrială Pipera. În 1961, fabrica a obținut o licență de la producătorul francez Fenix, permițând fabricarea primului model autohton: VS43-611. Acesta era un televizor alb-negru, cu ecran de 43 cm (de aici “43” în denumire), bazat pe tub catodic și tehnologie hibridă (lampi electronice și primele tranzistori). Carcasa era din metal vopsit, ușoară și ieftină de produs, dar cu un defect fatal: izolarea electrică era precară. Curentul de 220V din rețeaua românească, instabilă în acea vreme, se transmitea prin șuruburi, butoane sau chiar rama ecranului, electrocuta utilizatorii la cea mai mică atingere.

Se estimează că Electronica a produs circa 14.800 de unități din acest model în primul an. Prețul era accesibil pentru elitele de partid – în jur de 5.000-6.000 de lei, echivalentul salariului mediu lunar al unui inginer – dar pentru omul de rând, era un lux. Totuși, vestea despre “șocurile neașteptate” s-a răspândit rapid. Un inginer de la fabrică, intervievat ulterior în presă, povestea: “Când îl atingeai să schimbi canalul, era ca un pumnal electric. Unii ziceau că te trezește mai bine decât cafeaua!” Dar glumele ascundeau realitatea: au existat cazuri de arsuri, leșinuri și chiar un incident fatal raportat discret în arhivele fabricii, unde un utilizator a murit din cauza unui șoc în timp ce reglă antena.

De ce electrocuta? O problemă tehnică și ideologică

Defectul nu era accidental, ci rezultatul compromisurilor tehnologice. Licența franceză era adaptată pentru rețele electrice stabile din Vest, cu tensiuni de 110-220V și împământare obligatorie. În România anilor ’60, rețelele erau suprasolicitate, cu fluctuații de până la 20% și împământare absentă în multe locuințe. Carcasa metalică, aleasă pentru a economisi lemnul (rar în planificarea centralizată), acționa ca un conductor. În plus, componentele electronice ieftine, fabricate local sau din blocul estic, nu respectau standarde de izolație.

Din perspectivă ideologică, regimul Ceaușescu (care prelua puterea în 1965) insista pe “autonomie națională”. Importul de tehnologie era tolerat doar temporar, iar adaptările locale erau grăbite. Inginierii de la Electronica, lipsiți de echipamente de testare avansate, au ignorat avertismentele inițiale. Un document intern dezvăluit ulterior menționa că prima serie a fost testată pe voluntari din fabrică, care raportau “furnicături neplăcute”, dar producția a continuat pentru a îndeplini planul cincinal.

Soluția a venit rapid: după doar câteva luni, producția a trecut la carcase din lemn placat, mai izolante și estetice. Modelul revizuit, numit Azur (lansat în 1962), a eliminat problema, dar nu înainte ca mii de VS43-611 să ajungă în case. Mulți proprietari au “reparat” singuri aparatele, înfășurând cablurile în bandă adezivă sau evitând să atingă televizorul în timpul furtunilor – o practică comună în satele românești unde electricitatea era încă o noutate.

Evoluția televizoarelor românești: De la șoc la export

Succesul relativ al primului model a propulsat industria. Între 1961 și 1965, Electronica a fabricat peste 281.000 de televizoare în 25 de variante, de la modele mici de 36 cm (pentru apartamente) la cele mari de 51 cm (pentru săli de ședințe). Modele iconice au urmat: Național (1963), Cosmos 1 (1964), Cristal (1965), Tonitza (1966), Luchian (1967), Grigorescu (1968) și Miraj (1969) – primul exportat în Germania Federală.

Paradoxal, în timp ce în țară televizoarele erau raționalizate, ele deveneau un hit la export. Din 1971, România vindea aparate în RFG, iar din 1977 în Olanda și SUA. Până în 1980, exporturile ajungeau în 17 țări, inclusiv Austria, Elveția și Marea Britanie. Calitatea îmbunătățită – cu tuburi catodice fabricate local și circuite integrate – făcea din Electronica un concurent redutabil. Un raport din 1977 nota că televizoarele românești erau apreciate pentru robustețe, rezistând la tensiuni instabile mai bine decât cele vestice.

Dar problemele persistau. În anii ’70, cu tranziția la color (televiziunea color a început în România în 1983), au apărut noi modele precum Telecolor 3006 (asamblat din piese est-germane în 1984) și Tehnocolor (primul 100% românesc, lansat în 1985). Acestea erau mai sigure, dar scumpe – un Tehnocolor costa cât un salariu anual. Totuși, “blestemul” electrocutării nu a dispărut complet: rețelele electrice rurale rămăseseră primitive, iar service-urile de stat erau ineficiente.

Impactul social: O fereastră spre lume, cu riscuri

Televizorul nu era doar un aparat; era un simbol al modernității. Într-o societate izolată, el aducea imagini din lumea exterioară: emisiuni sovietice, filme americane pirate sau programe propagandistice locale. Dar incidentul cu VS43-611 a creat o aură de neîncredere. Mulți români, mai ales în zonele urbane, povestesc anecdote: “Bunicul meu spunea că televizorul îl lovea ca un câine rău!” Aceste experiențe au accelerat educația tehnică – școli și cluburi de radioamatori au înflorit, învățând oamenii să repare singuri aparatele.

Pe plan economic, fabrica Electronica a devenit un pilon al industriei grele, angajând mii de lucrători. Dar în anii ’80, sub austerity-ul ceaușist, producția a stagnat. După 1989, privatizarea a dus la declinul mărcii, iar azi, Electronica e o amintire. Muzeul Universității Politehnica din București expune un VS43-611 restaurat, ca “vedetă” a colecției, amintind de începuturile riscante.

Concluzie: Lecții dintr-o eră electrică

Povestea primului televizor românesc este o metaforă a epocii comuniste: ambiție tehnologică amestecată cu improvizație și riscuri. De la șocurile neașteptate ale VS43-611 la exporturile globale, drumul electronicii românești arată reziliența inginerilor noștri. Astăzi, cu ecrane inteligente și streaming, uităm ușor aceste începuturi. Dar data viitoare când vă plângeți de un gadget defect, amintiți-vă: cel puțin nu vă electrocutează! Această istorie, bazată pe arhive și mărturii, ne amintește că progresul vine cu prețuri – uneori, chiar electrice.