Fabrica de Covoare Cisnădie – gloria care l-a impresionat pe Ceaușescu și sfârșitul dureros
Fabrica de Covoare din Cisnădie, un simbol al industriei textile românești, reprezintă o poveste emblematică a ascensiunii și decăderii economice în România secolului XX. De la origini medievale, trecând prin apogeul perioadei comuniste, când covoarele sale au ajuns în palate și au impresionat lideri precum Nicolae Ceaușescu, până la declinul dureros de după Revoluția din 1989, fabrica ilustrează transformările societății românești. Astăzi, ruinele sale stau mărturie unei epoci apuse, iar amintirile supraviețuitorilor păstrează vie moștenirea sa.
Origini și dezvoltare istorică
Tradiția țesutului în Cisnădie are rădăcini adânci, datând din secolul al XIV-lea. Un document din 1323 atestă localitatea ca un centru important de prelucrare a lânii, iar în 1513 s-a înființat breasla postăvarilor. Prima fabrică modernă, „Union”, a fost fondată în 1873, într-o clădire veche, marcată de Asociația postăvarilor. În 1888, a fost deschisă prima școală profesională textilă din țară, consolidând statutul zonei ca pol industrial.
În perioada interbelică, producția s-a diversificat: din 1920 au început să se fabrice covoare netede și plușate, iar între 1924 și 1930 au apărut alte unități specializate. Fabrica, inițial dezvoltată de comunitatea sașilor, a fost preluată și extinsă de români, devenind un motor economic pentru regiune. Până în era comunistă, Cisnădia era deja recunoscută ca „orașul textiliștilor”, cu o industrie care angaja mii de oameni.
Gloria în era Ceaușescu: Un brand național și internațional
Perioada comunistă a reprezentat apogeul fabricii, redenumită Textila Cisnădie și ulterior Covtex. Cu peste 5.000-6.000 de angajați, majoritatea femei, fabrica era una dintre cele mai mari din sud-estul Europei, producând până la un milion de metri pătrați de covoare anual. Tehnologiile avansate permiteau țeserea covoarelor plușate, exportate în proporție de 70-80% în țări precum Japonia, Rusia, SUA și Italia. Pe piața internă, covoarele erau atât de căutate încât se formau liste de așteptare de până la 10 ani, iar prețurile variau între 450 și 920 de lei pe metru pătrat.
Fabrica a impresionat profund pe Nicolae Ceaușescu, care o considera un exemplu de excelență industrială. Covoarele de Cisnădie erau prezente în toate reședințele VIP-urilor regimului, inclusiv ale familiei Ceaușescu. Un episod memorabil a fost realizarea unui tablou gigant cu portretul dictatorului – 4 metri lățime și 8 metri lungime, țesut în basorelief cu pluș mare și 360 de culori. Pentru aceasta, angajați au fost trimiși în China să învețe tehnici speciale de tundere. De asemenea, fabrica a produs covoarele pentru Casa Poporului (actualul Palat al Parlamentului), cu lățimi de până la 14 metri, țesute pe bucăți și cusute în bazinul de înot din Sibiu.
Vizitatori celebri, precum echipa națională de fotbal a Italiei sau Nicu Ceaușescu (fost prim-secretar la Sibiu), admirau producția. Fabrica nu era doar un loc de muncă, ci o comunitate completă: școli, cămine, creșe, echipe sportive precum FC Textila (antrenată de Viorel Hizo) și evenimente sociale. Exporturile către Uniunea Sovietică și contractele de stat asigurau resurse, iar covoarele erau simboluri ale succesului socialist, menționate chiar în discursurile lui Ceaușescu ca produse „cunoscute în lumea întreagă”.
Declinul dureros: De la privatizare la faliment
După Revoluția din 1989, fabrica a intrat într-un declin rapid. Pierderea canalelor de export gestionate de stat a dus la comisioane mari cerute de foști agenți comerciali și la dispariția piețelor cheie, precum Japonia. În 1995, un credit de 8,8 milioane de dolari de la Bancorex a fost deturnat printr-o firmă fantomă legată de figuri PDSR, generând datorii uriașe și condamnări pentru fraudă.
În 1996, fabrica era în pragul falimentului, cu doar 40 de angajați rămași și utilaje gajate. Privatizarea din 1998-1999 a adus cumpărători americani de la Feizy, care au achiziționat-o pe bucăți, plătind datorii de 3,5 milioane de dolari și investind în retehnologizare. Redenumită Covtex-Feizy, s-a specializat în covoare plușate și pături, reducând forța de muncă la 1.800 în 1997, apoi la 400 în 2000. Producția a mers bine până în 2007-2008, cu contracte de stat (cum ar fi mocheta de la Palatul Cotroceni), dar criza economică globală din 2008 a lovit dur.
Competiția din țări cu costuri mici (India, Pakistan, China, Turcia) și scăderea cererii pe piața imobiliară au dus la pierderi. În 2009, a început declinul final: insolvență, vânzări la prețuri de producție fără succes, relocarea utilajelor bune în Turcia (pentru taxe mai mici și forță de muncă ieftină) și vânzarea restului la fier vechi. Producția a încetat în 2011, lăsând doar un magazin de lichidare stocuri. Ultimii 10-15 angajați au intrat în șomaj, iar fabrica a intrat în faliment cu datorii de circa 300.000 lei plus penalități și 3,5 milioane de dolari către compania-mamă. Terenul de 5 hectare este acum destinat altor utilizări non-industriale.
