Cruciadele și românii – un subiect ocolit cu grijă de istoricii noștri!

Cruciadele reprezintă unul dintre cele mai fascinante și controversate capitole ale istoriei medievale europene. Aceste expediții militare, inițiate de Biserica Catolică în secolul al XI-lea, aveau ca scop oficial eliberarea Locurilor Sfinte de sub dominația musulmană, dar au implicat adesea interese politice, economice și teritoriale. Totuși, când vine vorba de rolul românilor – sau mai precis, al vlahilor, strămoșii direcți ai poporului român – în aceste evenimente, istoriografia română pare să treacă peste subiect cu o anumită reticență. De ce? Poate pentru că implicarea vlahilor nu se potrivește perfect cu narațiunea naționalistă modernă, care îi prezintă pe români ca apărători ai creștinătății împotriva otomanilor, ignorând conflictele cu cruciații occidentali. Acest articol explorează conexiunile dintre cruciade și români, bazându-se pe surse istorice, și analizează motivele pentru care subiectul este adesea marginalizat în manualele și studiile românești.

Contextul istoric al cruciadelor

Cruciadele au început în 1095, la îndemnul Papei Urban al II-lea, care a chemat creștinii occidentali să elibereze Ierusalimul de sub stăpânirea selgiucizilor. Au urmat opt cruciade majore până în 1291, cu rezultate mixte: victorii inițiale, cum ar fi cucerirea Ierusalimului în 1099, urmate de eșecuri răsunătoare, precum căderea Constantinopolului în 1204 în timpul Cruciadei a IV-a. Aceste campanii nu au fost doar războaie religioase, ci și ocazii pentru expansiune teritorială, comerț și conflicte interne între creștini.

În perioada cruciadelor clasice (secolele XI-XIII), teritoriul actual al României era populat de vlahi, un popor de origine romanică, vorbitori de limbă latină, care trăiau în Balcani și la nord de Dunăre. Vlahii sunt menționați în cronicile bizantine și occidentale ca păstori nomazi, războinici abili și adesea aliați sau inamici ai imperiilor vecine. Ei nu au participat direct ca cruciați, dar au interacționat cu aceștia, uneori în mod ostil.

Implicarea vlahilor în cruciadele clasice

Prima mențiune notabilă a vlahilor în contextul cruciadelor apare în 1099, când armatele cruciaților, traversând munții din Balcani pe drumul spre Constantinopol, au fost atacate de vlahi în regiunea dintre Braničevo și Niš. Acești vlahi, probabil locali din Balcani, au văzut în cruciați o amenințare sau o oportunitate de jaf, atacându-i în munți. Acest episod ilustrează cum vlahii, ca populație autohtonă, erau implicați în dinamica regională, dar nu ca aliați ai occidentului.

Un rol mai proeminent au avut vlahii în Cruciada a IV-a (1202-1204), care a deviat dramatic de la scopul inițial. În loc să atace Egiptul, cruciații au cucerit Constantinopolul, capitala Imperiului Bizantin, creând Imperiul Latin de Constantinopol. Acest eveniment a fost un dezastru pentru lumea ortodoxă, iar vlahii au jucat un rol cheie în rezistența împotriva latinilor. Aliați cu bulgarii sub țarul Kaloyan (Ioaniță), vlahii au participat la bătălii decisive împotriva cruciaților. De exemplu, în 1205, la Adrianopol, forțele bulgaro-vlahe au învins armata latină, capturându-l pe împăratul Baudouin I. Kaloyan, care se autointitula “românul” (romaios, în sens bizantin), a fost sprijinit de nobili vlahi, iar vlahii au fost esențiali în formarea celui de-al Doilea Țarat Bulgar (1185-1396), care a luptat împotriva Imperiului Latin.

În cronici franceze ale cruciadelor, vlahii sunt descriși ca aliați ai bizantinilor sau bulgarilor, adesea ca războinici sălbatici care au contribuit la destrămarea visului latin în Orient. De asemenea, vlahii balcanici au servit ca mercenari în armatele bizantine în timpul Primei Cruciade, sub împăratul Alexios I Comnenul. Aceste implicări arată că vlahii nu erau izolați, ci integrați în conflictele majore ale epocii.

Cruciadele târzii și voievozii români

După căderea Acrei în 1291, cruciadele clasice s-au încheiat, dar conceptul a continuat sub formă de “cruciade târzii” împotriva otomanilor, care amenințau Europa de Est. Aici, românii – acum organizați în state precum Țara Românească și Moldova – au jucat un rol central ca apărători ai creștinătății.

Mircea cel Bătrân (1386-1418) a participat la Cruciada de la Nicopole (1396), o alianță europeană condusă de regele Sigismund al Ungariei împotriva otomanilor. Deși cruciada s-a sfârșit cu o înfrângere, Mircea a luptat eroic la Rovine (1395) împotriva lui Baiazid I. Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei, a condus campanii antiotomane, inclusiv Cruciada de la Varna (1444) și apărarea Belgradului (1456), unde a oprit avansul otoman.

Ștefan cel Mare (1457-1504) a dus o luptă constantă împotriva otomanilor, considerându-și campaniile ca o continuare a cruciadelor, cu sprijinul papal. Mihai Viteazul (1593-1601) a unificat Țările Române în 1600, în contextul unei alianțe antiotomane, văzută ca o cruciadă târzie. Aceste acțiuni au făcut din români un “factor de primă importanță” în cruciada antiotomană, după cum notează istorici.

De ce este ocolit subiectul de istoricii români?

Deși cruciadele târzii sunt bine documentate în istoriografia română, implicarea vlahilor în cruciadele clasice este adesea trecută cu vederea. Manualele școlare și studiile populare se concentrează pe luptele antiotomane, prezentând românii ca “scut al creștinătății”. Dar de ce tăcerea privind vlahii și cruciații?

Un motiv este contextul naționalist al istoriografiei române din secolele XIX-XX. Școala Ardeleană și istorici precum Nicolae Iorga au subliniat romanitatea și continuitatea, dar au evitat aspecte care ar putea arăta vlahii ca oponenți ai occidentului catolic. În Cruciada a IV-a, vlahii au luptat împotriva cruciaților, aliați cu bulgarii ortodocși, ceea ce nu se potrivește cu imaginea de “apărători ai creștinătății”.

În perioada comunistă, istoria a fost ideologizată, cu accent pe luptele de clasă și rezistența populară, ignorând aspectele religioase ale cruciadelor. Chiar și azi, subiectul este marginal, poate pentru că vlahii sunt văzuți ca “proto-români” într-un context balcanic complex, cu influențe bulgare sau bizantine, ceea ce complică narațiunea pur națională.

O carte recentă, “Cruciada şi românii: (1095-1684)”, încearcă să umple golul, dar rămâne o excepție. Criticii sugerează că ocolirea vine din dorința de a evita controverse, precum rolul vlahilor în distrugerea Imperiului Bizantin sau atacurile asupra cruciaților.

Concluzie

Cruciadele și românii reprezintă un capitol bogat, dar subestimat, al istoriei. De la atacurile vlahilor asupra cruciaților în 1099, la alianțele anti-latine din 1204 și până la eroismul voievozilor în cruciadele târzii, implicarea este evidentă. Totuși, istoricii români au ocolit adesea subiectul, preferând o narațiune eroică, focalizată pe otomani. Este timpul ca această temă să fie explorată mai profund, pentru o înțelegere completă a moștenirii noastre europene. Doar așa putem aprecia complexitatea identității românești în contextul medieval.