Unde se află cele 3 blocuri din București mutate de Ceaușescu. Operaţiunea a durat aproape 8 ore

În anii ’80, sub regimul lui Nicolae Ceaușescu, Bucureștiul a fost supus unor transformări urbane radicale, parte a așa-zisei “sistematizări” care viza modernizarea și uniformizarea orașului. Printre cele mai spectaculoase operațiuni s-a numărat mutarea a trei blocuri de locuințe întregi, cu tot cu locatari, pentru a face loc lărgirii Șoselei Ștefan cel Mare. Această acțiune, realizată în 1983, a demonstrat capabilități tehnice remarcabile ale inginerilor români, dar și absurdul unei epoci în care prioritățile politice dictau soarta clădirilor și a oamenilor.

Cele trei blocuri – situate inițial între străzile Tunari și Aurel Vlaicu – “ieșeau din aliniere” față de noile planuri urbanistice, blocând extinderea șoselei la patru benzi pe sens, plus o bandă dedicată tramvaielor. În loc să fie demolate, au fost relocate pe roți, o premieră națională pentru clădiri de șapte etaje. Operațiunea, coordonată de inginerul Eugeniu Iordăchescu – supranumit “omul care a mutat biserici” –, a durat ore întregi și a implicat tehnologie 100% românească. Astăzi, aceste blocuri stau în continuare în același cartier, dar la poziții noi, amintind de o eră demult apusă.

Contextul istoric: De la planuri grandioase la mutări forțate

Proiectul de modernizare a Șoselei Ștefan cel Mare a început în 1978 și s-a încheiat în 1982, parte a eforturilor comuniste de a transforma Bucureștiul într-un “oraș socialist” cu bulevarde largi și trafic fluid. Șoseaua, una dintre cele mai circulate artere ale Capitalei, suferea de aglomerație, iar blocurile din zonă – construite în anii ’30-’40 – obstrucționau extinderea. Demolarea ar fi fost soluția clasică, dar calculele au arătat că mutarea era mai ieftină: doar 28-32% din costul unei reconstrucții, plus economii de timp (4-5 luni față de 8-9) și materiale.

Decizia finală a venit de la Ceaușescu însuși, care a vrut o demonstrație de eficiență tehnică. Pregătirile au durat luni întregi: clădirile au fost consolidate, ridicate cu prese hidraulice, apoi montate pe șine speciale și tractate de troleu programate. Senzori de precizie monitorizau fiecare milimetru, astfel încât, după cum relatau ziarele epocii, “un pahar cu apă pus pe masă nu s-a vărsat”. Locatarii – peste 80 de familii în primul bloc – au rămas în apartamente, cu excepția celor de la parter, iar utilitățile (apă, gaz, curent, telefon, lift) au funcționat continuu prin conexiuni flexibile.

Primul bloc: Aurel Vlaicu nr. 166 – O translație de 14,4 metri

Cel mai mediatizat caz a fost blocul de la Strada Aurel Vlaicu nr. 166, construit în 1938. Cu șapte etaje, o înălțime de 17 metri, lățime de 12 metri și o greutate de 3.100 de tone, clădirea reprezenta o provocare uriașă. Inițial poziționată astfel încât să blocheze alinierea șoselei, ea a fost mutată pe 27 mai 1983, într-o operațiune care a durat exact 7 ore și 37 de minute.

Procesul a început în februarie 1983 cu ridicarea clădirii de la fundație, folosind prese fabricate la uzine românești. Blocul a fost apoi așezat pe un sistem de role și șine, tras de un mecanism hidraulic cu o viteză de câțiva centimetri pe minut. Distanta parcursă: 14,4 metri, suficientă pentru a alinia fațada cu noua configurație a Șoselei Ștefan cel Mare. Rezemarea pe fundația definitivă a avut loc în iunie 1983, după betonarea unui nou stativ.

Astăzi, blocul se află în continuare la adresa Strada Aurel Vlaicu nr. 166, dar retras cu 14,4 metri față de poziția inițială. Locatarii din epocă își amintesc cu un amestec de uimire și teamă: unii au băut cafea pe balcoane în timp ce clădirea se mișca, alții au simțit doar o vibrație ușoară. Printre ei s-a numărat inginerul Radu Petrovici, specialist în seismicitate, care a locuit acolo și a murit în 2021, la 88 de ani, răpus de COVID-19.

Mutarea nu a fost lipsită de consecințe: subsolul – cu centrala termică, ghena de gunoi și o mică curte – a fost pierdut, integrat în bulevard. Astăzi, rezidenții se confruntă cu amenzi pentru gestionarea deșeurilor și cu consolidări antisismice incomplete la etajele superioare, din cauza refuzului colectiv de a permite lucrări suplimentare.

Celelalte două blocuri: Ștefan cel Mare nr. 18 și 20 – Mutări paralele în septembrie

După succesul primului bloc, au urmat celelalte două, parte a aceluiași ansamblu rezidențial. Acestea au fost mutate în septembrie 1983, la câteva luni distanță, pe o traiectorie diagonală de aproximativ 7,35 metri fiecare. Operațiunea totală pentru toate trei a durat aproape 8 ore cumulativ, dar fiecare translație individuală a fost mai rapidă.

Blocul de la Șoseaua Ștefan cel Mare nr. 18, cu șapte etaje și 4.000 de tone, era similar ca structură primului, dar mai ușor de manevrat datorită distanței reduse. Cel de la nr. 20, cu cinci etaje și 2.400 de tone, completa trio-ul, fiind cel mai mic. Ambele au fost ridicate, mutate pe roți și rezemate în aliniere cu șoseaua lărgită, folosind aceeași tehnologie hidraulică și senzori de precizie.

Locațiile actuale: Blocul nr. 18 și nr. 20 stau tot pe Șoseaua Ștefan cel Mare, dar deplasate cu 7,35 metri, integrându-se perfect în fațada modernizată. Spre deosebire de primul bloc, aceste clădiri au păstrat mai bine subsolurile, deși au suferit modificări minore pentru adaptare. Locatarii au avut parte de aceeași experiență: utilități neîntrerupte, dar cu o doză de adrenalină – relatări din presă vorbesc de familii care au urmărit spectacolul de pe stradă, cu popcorn în mână.

Eugeniu Iordăchescu, coordonatorul proiectului, a detaliat ulterior în cartea sa “Translația construcțiilor” cum a fost evitată demolarea a 12 biserici în anii ’80 prin tehnici similare, salvând patrimoniul de sub buldozerele sistematizării.

Impactul mutărilor: Tehnologie versus umanitate

Aceste translații nu au fost doar o ispravă inginerească, ci și un simbol al epocii Ceaușescu: eficiență forțată, cu prețuri ascunse. Pe de o parte, au demonstrat că România comunistă putea realiza “premiere mondiale” – prima mutare a unei clădiri de șapte etaje cu locatari înăuntru. Pe de alta, au ignorat disconfortul rezidenților: vibrații, praf și insecuritate emoțională, plus pierderi practice precum subsolurile dispărute.

Economic, mutarea a economisit milioane de lei, evitând reconstrucția a sute de apartamente. Tehnic, a pus bazele unor inovații care au fost exportate ulterior. Dar politic, face parte din moștenirea distructivă a urbanismului ceaușist, care a ras mii de clădiri istorice pentru bulevarde goale.

Astăzi: Martori tăcuți ai istoriei

Cele trei blocuri supraviețuiesc în Sectorul 2 al Bucureștiului, pe Șoseaua Ștefan cel Mare și străzile adiacente. Aurel Vlaicu nr. 166 e vizibil de pe șosea, un bloc gri cu balcoane încărcate de ghivece. Nr. 18 și 20 sunt la doar câțiva metri distanță, parte a unui peisaj urban mixt, cu magazine la parter și trafic intens în jur.

În 2023, la 40 de ani de la eveniment, puțini trecători știu povestea lor. Dar pentru foștii locatari, mutarea rămâne o anecdotă de familie: “Casa noastră a mers la plimbare”. Aceste clădiri stau ca un reminder că, sub dictatura tehnicii, istoria se mută, dar nu se șterge niciodată.