Uzinele Republica: De la pilon al industriei grele românești la ruină post-comunistă

Uzinele Republica din București au reprezentat, timp de decenii, un simbol al puterii industriale românești. Înființate în perioada interbelică de către industriașul Nicolae Malaxa, aceste uzine au devenit un element esențial al economiei naționale, producând țevi fără sudură vitale pentru industria petrolieră și cea grea. În anii ’70, Republica se clasa pe locul al cincilea la nivel mondial în producția de țevi nesudate, contribuind semnificativ la exporturile României. Astăzi, însă, din fosta glorie industrială au rămas doar ruine, terenuri vândute pentru dezvoltări imobiliare și amintiri ale unui faliment răsunător. Acest articol explorează traiectoria Uzinei Republica, de la apogeul său la declinul inevitabil în contextul tranziției post-comuniste, evidențiind lecțiile dure ale privatizărilor eșuate din România.

Origini și ascensiune în perioada interbelică

Povestea Uzinei Republica începe în anii ’20-’30, când Nicolae Malaxa, un inginer vizionar și antreprenor, a pus bazele unui imperiu industrial în România. Născut în 1884, Malaxa a studiat la Politehnica din Karlsruhe, Germania, unde a învățat secretele ingineriei mecanice. Întors în țară, el a fondat în 1921 un mic atelier de reparații pentru material rulant feroviar, care s-a extins rapid. Între 1929 și 1938, Malaxa a construit Uzinele Republica, specializate în producția de țevi din oțel fără sudură, esențiale pentru conducte petroliere, gaze și alte aplicații industriale.

Uzina se întindea pe o suprafață impresionantă de peste 180 de hectare în sud-estul Bucureștiului, lângă actuala zonă industrială de pe Șoseaua Dudești-Pantelimon. Capacitatea inițială de producție era de 200.000 de tone pe an, făcând-o cea mai mare fabrică de acest tip din România. Malaxa nu s-a oprit aici: el a integrat Uzinele Republica în grupul său industrial, care includea și Uzinele Faur (foste 23 August), producătoare de locomotive și vagoane. Prin parteneriate cu firme germane precum Krupp, Malaxa a adus tehnologie avansată în România, reducând dependența de importuri. Până în 1930, țara nu mai importa locomotive, grație producției locale.

În perioada interbelică, Uzinele Republica au beneficiat de un context economic favorabil. România era un important producător de petrol în Europa, iar țevile produse aici erau cruciale pentru extracție și transport. Malaxa, un apropiat al regelui Carol al II-lea, a obținut contracte guvernamentale și a extins afacerea, angajând mii de muncitori. Imperiul său industrial rivaliza cu cel al lui Max Auschnitt, alt mare industriaș al epocii. Totuși, ascensiunea lui Malaxa nu a fost lipsită de controverse: el a fost acuzat de corupție și legături cu regimul fascist, dar a reușit să navigheze prin turbulențele politice.

Apogeul în era comunistă: Un gigant al planificării centralizate

După naționalizarea din 1948, Uzinele Republica au fost integrate în economia planificată a regimului comunist. Sub conducerea Partidului Comunist Român, industria grea a devenit prioritatea națională, iar Republica a fost modernizată și extinsă. În anii ’60-’70, sub Nicolae Ceaușescu, uzina a atins apogeul: producea țevi pentru întreaga industrie petrolieră românească, exportând către URSS, Orientul Mijlociu și alte țări socialiste. Se spune că fără țevile de la Republica, România nu ar fi avut o industrie petrolieră viabilă.

În 1970, uzina ocupa locul cinci mondial în producția de țevi fără sudură, cu o capacitate care depășea nevoile interne. Muncitorii, peste 10.000 la vârf, beneficiau de facilități sociale tipice epocii: locuințe, cantine și cluburi sportive. Republica era un “pilon” al industriei grele, alături de alte coloși precum Sidex Galați sau Hunedoara. Industria românească, în ansamblu, a crescut exponențial: de la 1.250 de întreprinderi de stat în 1989, multe din industria grea, România exporta produse finite în valoare de miliarde.

Totuși, modelul comunist avea fisuri: eficiența scăzută, dependența de piețele sovietice și investițiile forțate au acumulat datorii. Uzina, ca multe altele, funcționa pe baza planurilor quinquennale, ignorând adesea calitatea sau inovația.

Declinul post-1989: Privatizarea dubioasă și falimentul

Revoluția din 1989 a marcat începutul sfârșitului pentru Uzinele Republica. Tranziția la economia de piață a adus haos: inflație galopantă (peste 300% în 1990), devalorizarea leului și vid de putere. Industria grea, supradimensionată și ineficientă, s-a confruntat cu lipsa piețelor de desfacere și concurența internațională. Din cele peste 9.651 de societăți incluse în privatizare între 1992-2020, peste jumătate au dispărut, multe intrând în faliment sau lichidare.

Pentru Republica, declinul a culminat cu privatizarea din martie 2003. Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului (APAPS) a vândut uzina unui consorțiu de patru firme rusești, controlate de Iuri Trifonov, pentru doar 2 milioane de dolari. Cumpărătorii au plătit o primă tranșă de 660.000 de dolari, dar au oprit producția după doar trei săptămâni, concediind peste 1.000 de angajați și lăsând salarii restante de peste un milion de dolari. Privatizarea a fost marcată de controverse: rușii, foști furnizori ai uzinei, au acumulat datorii de 4 milioane de dolari, folosindu-le pentru a prelua jumătate din patrimoniu prin scheme financiare dubioase, precum “suveica”.

În 2007, contractul de privatizare a fost anulat de Curtea de Apel București, iar uzina a intrat în faliment. Utilajele, inclusiv linia de fabricație a țevilor petroliere, au fost vândute în 2008 companiei indiene Maharashtra Seamless pentru 6,21 milioane de euro. Astăzi, acele laminoare produc țevi la Bombay, în timp ce terenul de 25 de hectare al Republicii a fost parcelat și vândut pentru circa 15 milioane de euro, transformându-se în zone comerciale, fabrici de confecții și parcuri tehnologice. Datoriile acumulate la faliment depășeau 62 de milioane de euro, iar recuperările au fost minime.

Acest caz ilustrează problemele sistemice ale privatizărilor românești: contracte slabe, lipsa supravegherii și interese străine care au dus la deindustrializare. Din 10 milioane de angajați în 1989, jumătate lucrau în industrie; azi, sectorul s-a micșorat dramatic.

Situația actuală și lecții învățate

Astăzi, din Uzinele Republica au rămas ruine industriale: hale abandonate, terenuri goale și un “cimitir” al utilajelor. O mică parte a foștilor angajați s-au reunit într-un cenaclu literar, păstrând amintirile epocii de aur. Terenul, odată inima industriei grele, este acum țintă pentru dezvoltatori imobiliare, simbolizând trecerea României de la producție la servicii și consum.

Declinul Republicii reflectă soarta multor coloși industriali români: Tractorul Brașov, ARO Câmpulung sau Sidex Galați au suferit privatizări similare, ducând la pierderea a sute de mii de locuri de muncă. Statul a subvenționat adesea falimente, oferind facilități cumpărătorilor fără garanții, iar veniturile din privatizări au fost modeste comparativ cu pierderile.

Lecțiile sunt clare: privatizările trebuie să prioritizeze investitori strategici, cu clauze stricte de investiții și păstrarea producției. România, dependentă acum de importuri, ar putea învăța din trecut pentru a revitaliza industria, poate prin parteneriate publice-private sau investiții în tehnologii verzi. Uzinele Republica rămân un memento al potențialului industrial pierdut, dar și al nevoii de reforme sustenabile pentru un viitor economic solid.