Geto-dacii reprezintă unul dintre cele mai importante popoare antice din spațiul carpato-danubiano-pontic, considerați de istorici ca făcând parte din marea familie a tracilor. Ei au locuit teritoriile actualei Românii, Moldovei și părți din Bulgaria și Ucraina, dezvoltând o cultură bogată, marcată de elemente războinice, religioase și artistice. Termenul “geto-daci” este o convenție modernă, derivată din sursele antice grecești și romane, unde “geți” (Getae) sunt menționați de autori greci, iar “daci” (Daci) apar mai târziu în textele latine. Deși adesea identificați ca același popor, distincția inițială se baza pe poziția geografică: geții la est de Carpați, lângă Dunăre și Pontul Euxin, iar dacii în zona montană transilvană.

Primele mărturii istorice despre acest popor provin din surse scrise grecești, datând din secolele VI-V î.Hr., când exploratorii și istoricii eleni au început să documenteze popoarele din nordul Balcanilor. Aceste relatări sunt esențiale pentru înțelegerea originilor și culturii geto-dacilor, oferind informații despre obiceiurile lor, religia și interacțiunile cu vecinii. Cele mai vechi mențiuni sunt fragmentare, dar ele pun bazele percepției antice asupra acestui popor ca fiind curajos, mistic și rezistent în fața invaziilor. În acest articol, vom explora aceste prime testimonii, începând cu cele mai timpurii și continuând cu descrierile detaliate din perioada clasică greacă.

Primele referințe: Hecataeus de Milet (secolul VI î.Hr.)

Cele mai vechi mențiuni despre triburile asociate geto-dacilor apar în lucrările lui Hecataeus de Milet, un geograf și istoric grec care a trăit între aproximativ 550 și 476 î.Hr. Considerat unul dintre precursorii istoriografiei grecești, Hecataeus este autorul unei opere intitulate Ges Periodos („Călătorie în jurul Pământului”), o descriere geografică a lumii cunoscute atunci. Deși lucrarea sa a supraviețuit doar în fragmente, citate de autori posteriori precum Strabon sau Stephanus din Bizanț, ea conține referințe la popoarele din nordul Traciei.

Hecataeus este primul care menționează triburi din grupul getic, precum Crobizii (Crobizi), un subgrup al geților. Aceștia sunt descriși ca locuind în regiuni din apropierea Dunării inferioare, în contact cu sciții și tracii. Deși detaliile sunt limitate, Hecataeus îi grupează cu tracii, subliniind influențele scitice asupra lor. Această mențiune timpurie, datând din jurul anului 500 î.Hr., sugerează că grecii ionieni, prin comerțul și explorările lor în Marea Neagră, aveau cunoștințe despre aceste popoare barbare din nord. Hecataeus nu oferă descrieri ample despre obiceiuri sau religie, dar poziționează geții ca parte a unui mozaic etnic complex în zona Pontului Euxin.

Importanța lui Hecataeus constă în faptul că el precede cu câteva decenii pe Herodot, oferind o perspectivă geografică mai degrabă decât narativă. Aceste fragmente indică o prezență getică deja stabilită în secolul VI î.Hr., cu interacțiuni comerciale și conflicte cu coloniile grecești de pe coasta Mării Negre, precum Histria sau Tomis.

Herodot și descrierea detaliată a geților (secolul V î.Hr.)

Cea mai importantă și detaliată mărturie timpurie vine de la Herodot din Halicarnas, supranumit „părintele istoriei”, în lucrarea sa Istorii (Historiai), scrisă în jurul anului 440 î.Hr. Herodot menționează geții (Getae) în contextul campaniei persane conduse de regele Darius I împotriva sciților, în anul 513 î.Hr. Aceasta este prima apariție explicită a geților în surse istorice complete, făcându-l pe Herodot sursa principală pentru înțelegerea lor timpurie.

În cartea a IV-a a Istoriilor, Herodot descrie geții ca fiind „cei mai viteji și mai drepți dintre traci” (Herodot, IV, 93). El îi prezintă ca un popor nomad și războinic, expert în arcul călare, influențat de sciți, dar distinct prin credințele religioase. O trăsătură remarcabilă este credința lor în nemurirea sufletului: geții credeau că după moarte, sufletele se duc la zeul lor suprem, Zalmoxis (sau Gebeleizis), un profet care i-a învățat doctrine esoterice despre viață veșnică. Herodot relatează că geții practicau sacrificii umane, trimițând mesageri la Zalmoxis prin aruncarea victimelor în sulițe, și că nu se tem de moarte, considerând-o o trecere spre o existență superioară.

De asemenea, Herodot notează că geții au opus rezistență invaziei persane a lui Darius, fiind unul dintre triburile cucerite temporar, dar care au demonstrat curaj. El menționează și obiceiuri sociale, precum poligamia și tatuajele, comune tracilor, dar subliniază unitatea lor etnică cu restul tracilor, afirmând că „tracii sunt cel mai numeros popor după indieni” (Herodot, V, 3).

Această descriere a lui Herodot este esențială deoarece oferă nu doar fapte istorice, ci și elemente etnografice, influențând percepția ulterioară asupra geto-dacilor. Deși unii istorici moderni contestă acuratețea unor detalii (cum ar fi legenda lui Zalmoxis, posibil influențată de pitagorism), relatările sale rămân fundamentale pentru reconstrucția culturii getice.

Alte mărturii timpurii din perioada clasică greacă

După Herodot, alte surse grecești din secolele V-IV î.Hr. completează imaginea geto-dacilor. De exemplu, Tucidide (c. 460-400 î.Hr.), în Războiul Peloponesiac, menționează geții ca locuind în vecinătatea sciților, subliniind abilitățile lor militare și alianțele posibile cu atenienii sau spartanii.

Sofocle, în tragedia Triptolemos (secolul V î.Hr.), face referire la geți ca un popor sălbatic din nord, asociindu-i cu ritualuri mistice. Hellanicus din Lesbos (secolul V î.Hr.), un contemporan al lui Herodot, menționează și el triburi getice, confirmând prezența lor în regiunea Dunării.

În secolul IV î.Hr., Xenofon și Platon fac aluzii la geți, Platon asociindu-l pe Zalmoxis cu practici medicale și filosofice în Charmides. Aceste mențiuni sporadice indică o creștere a interesului grecesc pentru nordul Balcanilor, odată cu expansiunea coloniilor și comerțului.

Primele monede geto-dace, datând din secolul IV î.Hr., reprezintă și ele o formă de „mărturie” indirectă, inspirate de modele macedonene, sugerând contacte culturale.

Concluzie

Primele mărturii despre geto-daci, începând cu fragmentele lui Hecataeus de Milet și culminând cu descrierea amplă a lui Herodot, ne oferă o fereastră spre un popor antic mândru și mistic, integrat în lumea tracilor, dar distinct prin credințele sale în nemurire și vitejie. Aceste surse grecești, deși filtrate prin prisma elenă, sunt cruciale pentru istoria României moderne, influențând narațiuni naționale. Ulterior, autori romani precum Strabon sau Diodor Siculus vor adăuga detalii, dar bazele sunt puse în secolele VI-V î.Hr. Studiul lor continuă să fascineze, dezvăluind o civilizație care a rezistat imperiilor și a lăsat moșteniri enigmatice, precum sanctuarele de la Sarmizegetusa.