În anii de glorie ai industriei grele românești, pe platforma industrială de la Brăila se nășteau utilaje care umpleau șantierele din țară și ajungeau până departe, peste granițe. Erau excavatoarele de la „Progresul” – ulterior Promex – mașinării robuste, construite cu ambiție și, în perioada comunistă, cu o mobilizare de forțe care astăzi pare greu de imaginat. Pentru mulți români, aceste utilaje au rămas simbolul unei epoci în care țara producea nu doar pentru nevoile interne, ci și pentru export, iar uneori performanțele tehnice au stârnit uimire în cercuri industriale dincolo de Cortina de Fier.
Povestea lor începe cu mult înainte de Nicolae Ceaușescu. În 1921, pe baza unei înțelegeri între societăți bancare și industriale franceze și românești, a luat ființă Societatea Franco-Română de Material de Drum de Fier. Activitatea inițială era legată de reparația materialului rulant de cale ferată și tramvaie, de operațiuni metalurgice și de construcție mecanică. După război, în iunie 1948, societatea a fost naționalizată și a devenit Progresul Brăila. A urmat o fuziune cu Regia Metalurgică Brăila, iar la începutul anului 1949 s-a format Grupul Mecano-Naval Progresul Brăila, care a înglobat mai multe unități din zonă. Se produceau motoare cu abur, instalații pentru dragaje, vinciuri, șalupe și turbine.
Primul excavator cu cabluri a ieșit pe porțile fabricii în 1952. Două decenii mai târziu, sub licență Liebherr, a apărut primul excavator hidraulic românesc, alături de dragline hidromecanice, încărcătoare frontale, rulouri compactoare și macarale graifăr. Fabrica se transforma treptat într-un adevărat centru de utilaje grele pentru construcții și industrie. În anii ’70 și ’80, sub denumirea de Întreprinderea de Utilaj Greu „Progresul” Brăila, unitatea a ajuns la un vârf de activitate greu de egalat: în jur de 13.000 de angajați (unele surse menționează cifre apropiate de 12.000–14.000 în perioadele de maxim), producție de până la 1.200 de excavatoare pe an și o poziție de lider pe piața internă.
Ambiția industriei grele și „indicațiile” de la București
România socialistă a dezvoltat o adevărată obsesie pentru excavatoare. Acestea erau instrumentele prin care se putea „transforma relieful”, se puteau realiza marile lucrări de sistematizare, canale, diguri, cariere și șantiere de construcții. Importurile de utilaje performante au crescut rapid în anii ’60–’70, dar liderii de la București au insistat pe producția internă. Nicolae Ceaușescu a încurajat dezvoltarea de modele de mare capacitate, pentru a reduce dependența de importuri. Documente de epocă și mărturii din presă menționează îndemnuri de tipul „să încercăm să facem noi un excavator de mare capacitate, să nu-l mai importăm”.
La Progresul Brăila s-au dezvoltat colaborări cu Electroputere Craiova, cu institute de proiectare și cu alte unități din țară. Au apărut excavatoare electrice de capacități mai mari (modele de 8 mc, 12 mc sau 19 mc sunt menționate în contextul marilor șantiere). Unele au lucrat pe Canalul Dunăre–Marea Neagră, altele în cariere sau pe șantiere de sistematizare. Producția internă a atins mii de unități. Potrivit unor date din anuarele statistice și analize istorice, în perioada de vârf economia românească a dispus de mii de excavatoare noi, atât importate, cât și fabricate în țară. Exportul a existat, dar a fost limitat comparativ cu consumul intern: o parte importantă a producției a rămas pentru nevoile României.
În 1990, imediat după schimbarea de regim, fabrica a înregistrat un vârf de export: s-au vândut în Rusia 1.200 de excavatoare, iar către Occident s-au livrat utilaje metalurgice în valoare de zeci de milioane de mărci germane. Fostul director Constantin Cibu a declarat că în acel an unitatea a înregistrat unul dintre cele mai mari profituri din sistemul Ministerului Construcțiilor de Mașini – în jur de 35 de milioane de dolari. Aceste cifre au alimentat, în anii următori, nostalgia și legendele despre „excavatorul care a șocat lumea”.
Ce anume a „șocat”?
Nu a existat un singur model „miraculos” care să fi revoluționat tehnologia mondială. „Șocul” a venit din combinația dintre volum, robustețe, preț relativ competitiv și capacitatea de a livra utilaje grele dintr-o țară din Blocul Estic. În contextul anilor ’70–’80, când multe state socialiste se bazau pe importuri din Vest sau pe tehnologii sovietice, România a reușit să dezvolte o producție de serie de excavatoare hidraulice și electrice care au echipat șantiere majore. Unele modele au circulat în țări din CAER, iar după 1989 au existat livrări și pe piețe occidentale.
Presa de epocă și mărturiile de mai târziu vorbesc despre excavatoare care lucrau intens pe Canalul Dunăre–Marea Neagră, unde sute de milioane de metri cubi de pământ au fost excavați. Alte utilaje au fost folosite în minerit, în construcția de baraje sau în lucrări de urbanizare. Pentru contemporani, imaginea unui excavator românesc de capacitate mare, produs pe malul Dunării, care săpare la fel de eficient ca modelele occidentale, a reprezentat o sursă de mândrie industrială. În discursul propagandistic al vremii, acestea erau prezentate ca dovezi ale „Epocii Ceaușescu” și ale capacității României de a produce tehnologie avansată.
Realitatea tehnică era mai nuanțată. Multe componente și cunoștințe proveneau din licențe străine (Liebherr este menționată explicit). Calitatea varia, iar întreținerea și piesele de schimb ridicau adesea probleme. Totuși, la nivel de volum și de prezență pe șantiere, excavatoarele de la Brăila au lăsat o amprentă reală. Fabrica a produs nu doar excavatoare, ci și o gamă largă de utilaje pentru industria metalurgică, materiale de construcții și navală.
Declinul după 1989
După Revoluție, industria grea românească a intrat într-o perioadă de turbulențe. Piața CAER s-a prăbușit, concurența occidentală a devenit acută, iar privatizările și restructurările au lovit dur. Întreprinderea de Utilaj Greu „Progresul” Brăila a încetat activitatea în 1991, iar în locul ei a fost înființată societatea comercială pe acțiuni Promex SA. În anii ’90, unitatea a mai cunoscut perioade de reviriment, dar în 1997 a fost inclusă pe liste de închidere, alături de alte obiective industriale din Brăila. Fostul director Constantin Cibu și lideri sindicali au descris ulterior decizia ca pe una politică, legată de „răzbunarea” față de județul considerat „roșu”.
Platforma industrială s-a redus dramatic. Mii de locuri de muncă au dispărut. Unele hale au fost preluate de firme private, altele au fost demolate. În anii 2000, Promex a intrat în grupul Uzinsider, cu capital românesc. S-au încercat reluări ale producției de excavatoare. În 2012–2015, în parteneriat cu firma olandeză Hencon, a fost dezvoltat modelul S 700 (denumit și CAESAR), un excavator multifuncțional destinat piețelor externe. Au fost livrate câteva unități în Olanda, la prețuri de peste 100.000 de euro bucata. Producția de serie nu a atins însă volumele din trecut.
În 2020, Promex a intrat în insolvență din cauza unei crize de lichidități. Administratorul judiciar Euro Insol a implementat un plan de reorganizare. În august 2023, Tribunalul Brăila a dispus închiderea procedurii, cu doi ani mai devreme decât era prevăzut. Societatea și-a continuat activitatea, concentrându-se pe utilaje tehnologice complexe, piese de schimb și echipamente pentru industria metalurgică, minieră, navală și energetică. Numărul de angajați a scăzut drastic față de anii de glorie (în jur de câteva zeci sau sute, în funcție de an).
Moștenirea unui colos industrial
Astăzi, „excavatorul lui Ceaușescu” rămâne un subiect de nostalgie, de dezbateri și de clipuri pe internet. Unii văd în el dovada că România a avut o industrie grea competitivă. Alții subliniază costurile umane și economice ale forțării producției în cadrul unui sistem centralizat, rigid și adesea ineficient. Cert este că fabrica de la Brăila a format generații de muncitori și ingineri, a echipat șantiere majore și a lăsat o amprentă vizibilă în peisajul industrial românesc.
Canalul Dunăre–Marea Neagră, carierele, șantierele de blocuri și digurile din anii ’70–’80 poartă, într-o măsură sau alta, amprenta acelor utilaje. Unele excavatoare mai circulă încă pe șantiere secundare sau stau în depozite, martore ale unei epoci. Platforma de la Brăila s-a schimbat: pe locul unor foste hale apar magazine și alte activități. Dar numele Promex și amintirea producției de excavatoare persistă.
Articolul de față nu este o apologie a regimului comunist, nici o condamnație absolută. Este o privire asupra unui capitol de istorie industrială: cum o fabrică dintr-un oraș de pe Dunăre a ajuns să producă, an de an, sute și mii de excavatoare, cum aceste mașinării au participat la transformarea peisajului românesc și cum, după 1989, același colos s-a micșorat până aproape de dispariție. „Șocul” pe care l-a produs nu a fost unul tehnologic absolut, ci unul de scară și de ambiție. Într-o Românie care voia să se modernizeze cu forța, excavatorul de la Promex a fost, pentru o vreme, unul dintre instrumentele cele mai vizibile ale acelei modernizări.
Pentru publicul larg, povestea rămâne relevantă. Ea amintește că industria grea nu apare și nu dispare peste noapte. Ea cere investiții, know-how, forță de muncă calificată și piețe. Când aceste condiții dispar, rămân doar amintirile, câteva utilaje răsfirate și legendele despre „excavatorul care a șocat o lume întreagă”.
