Transilvania, cunoscută în română ca Ardeal, este o regiune istorică din centrul României, înconjurată de arcul Carpaților, cu o suprafață de aproximativ 100.000 km². Numele “Transilvania” provine din latină, însemnând “dincolo de pădure”, și a fost menționat prima dată în documente medievale ca “Terra ultra silvam”. Regiunea a fost un adevărat mozaic etnic și cultural de-a lungul secolelor, găzduind populații diverse: daci, romani, germani, slavi, maghiari și alții. Întrebarea “Cine a fost primul în Ardeal?” nu are un răspuns simplu, deoarece implică dezbateri istorice intense, influențate de perspective naționale. Pe de o parte, istoricii români susțin continuitatea daco-romană, argumentând că strămoșii românilor au fost prezenți aici încă din antichitate. Pe de altă parte, perspective maghiare și unele internaționale promovează teoria imigraționistă, sugerând că regiunea era slab populată la sosirea maghiarilor în secolul al IX-lea, iar românii au venit ulterior din Balcani. Acest articol explorează aceste teorii pe baza dovezilor istorice, arheologice și lingvistice, prezentând o viziune echilibrată.
Preistoria și antichitatea: Primele urme umane
Istoria umană în Transilvania începe în paleolitic, cu urme de locuire datând de acum 40.000-100.000 de ani, descoperite în peșteri precum Peștera Muierilor sau Peștera cu Oase. Aceste populații primitive erau vânători-culegători, adaptate la climatul glaciar. În neolitic (aprox. 6000-3000 î.Hr.), apar primele așezări agricole, cu culturi precum Starčevo-Criș sau Vinča, evidențiate prin ceramică și unelte de piatră găsite la situri ca Turda sau Cluj.
Antichitatea marchează ascensiunea dacilor (geto-daci), un popor traco-dacic menționat de Herodot și Strabon. În secolul I î.Hr., sub regele Burebista, Transilvania devine centrul Regatului Dacia, cu capitala la Sarmizegetusa Regia în Munții Orăștiei. Dacii erau agricultori, meșteșugari și războinici, cu o societate stratificată: aristocrați (tarabostes) și țărani (comati). Religia lor includea zeități precum Zamolxis, iar fortificațiile montane demonstrează o organizare avansată.
În 106 d.Hr., împăratul Traian cucerește Dacia după două războaie, transformând-o în provincie romană. Transilvania devine nucleul Daciei Traiane, cu orașe precum Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum (Alba Iulia) și Napoca (Cluj). Romanizarea implică colonizarea cu veterani din întreg imperiul, construcția de drumuri, mine de aur și temple. Până în 271 d.Hr., când Aurelian retrage administrația romană din cauza presiunilor barbare (goți, carpi), populația locală – un amestec de daci și coloniști – adoptase limba latină și obiceiuri romane. Dovezi arheologice, precum Columna lui Traian la Roma, ilustrează această perioadă.
Retragerea romană și perioada migrațiilor
După retragerea aureliană, Transilvania intră în “mileniul întunecat” (sec. III-IX), caracterizat de invazii succesive. Regiunea nu devine un vid demografic, ci un spațiu de tranzit pentru nomazi. Goții (visigoți și ostrogoți) ocupă sudul în sec. IV, urmați de huni sub Attila (sec. V), gepizi (sec. V-VI), avari (sec. VI-VIII) și slavi (din sec. VI). Gepizii formează un regat stabil, cu necropole la Apahida și Șimleul Silvaniei, iar avarii impun tributuri asupra localnicilor.
Slavii pătrund din sud-est și nord-vest, aducând agricultură și toponimie (ex. nume de râuri ca Someș). Bulgarii controlează sudul în sec. VIII-IX, exploatând mine de sare. Dovezi arheologice, precum cultura Sântana de Mureș-Cerneahov, arată conviețuiri mixte: daco-romani cu germanici și sarmați. Creștinismul apare timpuriu, atestat de artefacte paleocreștine, cum ar fi amfore bizantine și opaițe la Porolissum sau Turda.
Teoria continuității daco-romane
Această teorie, susținută majoritar de istoricii români (ex. Constantin Daicoviciu, Ioan-Aurel Pop), afirmă că românii descind din daco-romani care au rămas în Transilvania după 271 d.Hr. Retragerea a fost administrativă, nu totală; populația civilă – estimată la 800.000 – s-a refugiat în zone muntoase, continuând viața agrară și pastorală. Dovezi:
- Arheologice: Inscripții latine post-romane, ceramică romană provincială, monede de bronz până în sec. VI-VII. Donariul de la Biertan (sec. IV), un disc de bronz cu inscripția “Ego Zenovius votum posui” și monograma lui Hristos, sugerează comunități creștine latinofone. Acest artefact, descoperit în 1775, este interpretat ca dovadă a supraviețuirii daco-romanilor creștini.
- Lingvistice: Limba română, o limbă romanică, păstrează elemente dacice (ex. cuvinte ca “brânză”, “mălai”) și latine, indicând romanizare locală. Asemănări cu dialecte macedoromâne susțin o origine nord-dunăreană.
- Istorice: Cronicari ca Iordanes (sec. VI) menționează “gepizi, vandali, visi și sarmati” în fosta Dacie, dar și elemente autohtone. Formațiuni prestatală ca voievodatul lui Gelu (român) din “Gesta Hungarorum” sugerează prezența românilor la sosirea maghiarilor.
Istorici ca Ladislau Gyemant afirmă că românii sunt “cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei”.
Teoria imigraționistă
Promovată de istorici maghiari (ex. Elemér Mályusz, István Lázár) și unii internaționali, această teorie contestă continuitatea, susținând că Transilvania era goală sau populată slab (slavi, avari) la venirea maghiarilor în 896 d.Hr. Românii (vlahi) ar fi migrat din Balcani (sudul Dunării) în sec. XII-XIII, ca păstori nomazi.
- Dovezi: Lipsa mențiunilor explicite ale românilor în surse timpurii (ex. Anonymus descrie slavi și bulgari). Sosirea maghiarilor sub Árpád este văzută ca o cucerire a unui teritoriu pustiu, cu coloniști unguri, secui și sași formând baza etnică. Genetic, studii arată admixiune cu nomazi asiatici.
- Critici la continuitate: Donariul de la Biertan ar fi o pradă adusă din Italia, nu dovadă locală. Retragerea aureliană ar fi implicat o evacuare masivă, iar migrațiile ar fi șters populația autohtonă.
Franz Joseph Sulzer, un istoric sas, a negat prima dată originea romană a românilor în sec. XVIII. Teoria lui Eduard Roesler (sec. XIX) susține că românii s-au format sud de Dunăre și au migrat nord.
Dovezi și dezbateri contemporane
Dezbaterile au conotații politice, legate de revendicări teritoriale post-Trianon (1920). Dovezi arheologice mixte: situri ca Biertan susțin continuitatea, dar absența unor necropole românești timpurii favorizează imigraționismul. Genetica modernă (ex. studii din 2022) arată amestecuri europene și asiatice, dar nu tranșează clar. Perspective internaționale (ex. Britannica) recunosc moștenirea maghiară și română, plus sașii din sec. XII.
În concluzie, “primul” în Ardeal depinde de perspectivă: dacii pentru antichitate, daco-romanii pentru continuitate sau maghiarii pentru evul mediu. Istoria nu este unică, ci pluriperspectivă, invitând la dialog academic.
