Ștefan cel Mare, domnitorul Moldovei între 1457 și 1504, rămâne una dintre cele mai emblematice figuri ale istoriei românești. Supranumit „cel Mare“ pentru victoriile sale militare și „cel Sfânt“ după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română în 1992, el este adesea portretizat ca un erou național și un apărător al creștinătății. Totuși, cronici vechi îl descriu ca fiind „aprig la mânie și degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat“, ridicând întrebări legitime despre compatibilitatea dintre faptele sale istorice și statutul de sfânt. Acest articol explorează viața lui Ștefan, controversele care îl înconjoară și motivele canonizării sale, bazându-se pe surse istorice și teologice, pentru a înțelege cât de „sfânt“ a fost cu adevărat acest domnitor.

Viața și ascensiunea la tron

Ștefan al III-lea s-a născut în jurul anilor 1438-1439 în Borzești, ca fiu nelegitim al lui Bogdan al II-lea, domn al Moldovei, și al Doamnei Oltea, fiica unei familii boierești din Bacău. Copilăria sa a fost marcată de instabilitate: tatăl său a fost asasinat în 1451 de unchiul Petru Aron, forțând familia să fugă în exil în Transilvania și apoi în Țara Românească, sub protecția lui Vlad Țepeș. Ștefan a revenit în Moldova în 1457, învingându-l pe Petru Aron la Doljești și urcând pe tron la vârsta de aproximativ 18 ani.

Domnia sa a durat 47 de ani – cea mai lungă din istoria medievală a Țărilor Române – și a reprezentat apogeul statului moldovenesc. El a consolidat puterea internă prin promovarea unei noi clase conducătoare formată din boieri mici și răzeși (țărani liberi), cărora le-a acordat pământuri colective pentru loialitate și serviciu militar. Economic, Moldova a prosperat sub el, cu accent pe comerț și agricultură, iar fortificațiile precum cele de la Suceava, Neamț sau Hotin au întărit apărarea țării.

Un războinic neobosit: victorii și cruzimi

Ștefan cel Mare este celebru pentru abilitățile sale militare. El a purtat peste 40 de războaie, câștigând majoritatea, după cum nota el însuși într-o scrisoare din 1502 către un medic venețian: a condus 36 de bătălii, victorios în 34. Printre cele mai importante victorii se numără cea de la Vaslui (1475) împotriva otomanilor conduși de Suleiman Pașa, descrisă ca o zdrobitoare înfrângere pentru inamic, și cea de la Codrii Cosminului (1497) împotriva polonezilor sub Ioan Albert. Aceste succese i-au adus titlul de „Athleta Christi“ (Atletul lui Hristos) din partea Papei Sixt al IV-lea, recunoscându-i rolul în apărarea creștinătății împotriva expansiunii otomane.

Totuși, războaiele sale nu au fost lipsite de cruzime. Cronicarul Grigore Ureche îl descrie astfel: „mânios și de grabu a vărsa sânge nevinovat; de multe ori la ospețe omora fără județ“. Ștefan a executat boieri fără judecată, cum ar fi cei doi cumnați ai săi în 1471, sau conspiratori în 1504. În campanii, el a ars orașe precum Brăila (1470), a ucis soli tătari și a masacrat populații civile. Istoricul A.D. Xenopol subliniază excesele din tinerețe, cum ar fi provocarea lui Matia Corvin la Baia (1467), unde a rănit regele ungar și a distrus forțele sale într-un atac nocturn. Un cronicar maghiar, Nicolaus Isthuanffius, îl numește „șovăitor în credință și nestatornic“ pentru că a încălcat jurăminte de vasalitate față de Ungaria.

Aceste aspecte reflectă contextul epocii medievale, unde violența era un instrument de putere. Ștefan nu era unic în cruzimea sa – contemporani precum Vlad Țepeș sau Matia Corvin au recurs la metode similare – dar ele contrazic idealul de sfințenie creștină, care condamnă uciderea nevinovaților și răzbunarea impulsivă.

Ctitoriile religioase: temelia sfințeniei

Unul dintre pilonii canonizării lui Ștefan sunt contribuțiile sale la Biserica Ortodoxă. El a fondat sau restaurat peste 40 de biserici și mănăstiri, printre care Putna (1469), Voroneț (1488), Neamț (1497), Humor și Arbore. Tradiția spune că ridica un lăcaș de cult după fiecare victorie, deși nu toate sunt confirmate documentar. Aceste ctitorii nu erau doar acte de pietate, ci și mijloace de propagandă politică, consolidând identitatea ortodoxă a Moldovei într-o regiune disputată între catolicism (Ungaria, Polonia) și islam (Otomanii).

Ștefan a sprijinit mănăstirile de pe Muntele Athos, donând sume mari și manuscrise iluminate, cum ar fi Tetraevanghelele de la Putna. El a înființat scriptorii la Putna, producând texte liturgice și juridice, precum Sintagma lui Matei Vlastares, care reglementa norme morale și penale. Alianțele sale diplomatice au vizat adesea state ortodoxe, iar în războaie, el se prezenta ca apărător al credinței creștine, refuzând să cedeze autonomia religioasă otomanilor chiar și după înfrângerea de la Valea Albă (1476), când a acceptat un tribut modest în schimbul păstrării independenței interne.

Viața personală, însă, ridică întrebări. Ștefan s-a căsătorit de trei ori – cu Evdokia Olelkovici (1463-1467), Maria din Mangop (1472-1477) și Maria Voichița (1478-1504) – toate căsătorii fiind cu prințese ortodoxe pentru alianțe politice. A avut și concubine, producând copii nelegitimi, cum ar fi Petru Rareș. Biserica condamnă poligamia și adulterul, dar în context medieval, astfel de practici erau tolerate la conducători, mai ales dacă serveau statului.

Canonizarea: motive și dezbateri

Ștefan cel Mare a fost canonizat pe 20 iunie 1992 de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, sub numele de Ștefan cel Mare și Sfânt, cu zi de prăznuire pe 2 iulie, data morții sale în 1504. Motivele oficiale includ: ctitoriile religioase masive, apărarea ortodoxiei împotriva amenințărilor externe (în special otomane), pietatea personală manifestată prin donații și rugăciuni, și rolul său în păstrarea identității creștine a poporului român. Biserica subliniază că Ștefan a luptat pentru credință, nu doar pentru teritoriu, și că păcatele sale au fost ispășite prin fapte bune, conform teologiei ortodoxe care permite canonizarea unor figuri istorice cu vieți complexe, dacă ele au contribuit la Biserică.

Dezbaterile sunt aprinse. Criticii, precum cei din articolul „A fost Ștefan cel Mare un sfânt și un apărător al creştinătăţii?“ din revista Historia, argumentează că Ștefan a fost mai degrabă un politician pragmatic decât un sfânt. El a încălcat jurăminte, a aliat cu necreștini când convenabil și a comis acte de violență condamnate de Biserică, cum ar fi uciderea fără judecată sau poligamia. Istoricul Mihail Kogălniceanu nota că românii îi atribuie lui Ștefan tot ce e „curios, mare, vitejesc“, sugerând o idealizare naționalistă. Canonizarea a venit în contextul post-comunist, când Biserica și statul român căutau simboluri naționale pentru a consolida identitatea culturală.

Pe de altă parte, susținătorii văd în Ștefan un model de lider creștin medieval, similar cu sfinți războinici precum Sfântul Dimitrie sau Sfântul Gheorghe. Cruzimea sa era necesară pentru supraviețuire într-o epocă brutală, iar ctitoriile demonstrează o credință autentică. Biserica subliniază că sfințenia nu înseamnă perfecțiune, ci transformare prin har: Ștefan a murit regretându-și păcatele, după o viață de luptă pentru credință.

Concluzie: Sfânt sau erou controversat?

Cât de sfânt a fost Ștefan cel Mare? Răspunsul depinde de perspectivă. Din punct de vedere istoric, el a fost un domnitor abil, dar dur, ale cărui acțiuni violente – vărsarea de sânge nevinovat, execuții impulsive – reflectă realitățile medievale, nu un ideal sfânt. Totuși, contribuțiile sale religioase și rolul în apărarea ortodoxiei l-au făcut demn de canonizare în ochii Bisericii, care vede în el un apărător al credinței. Canonizarea din 1992 nu șterge controversele, ci le contextualizează, transformându-l pe Ștefan într-un simbol al rezistenței românești. În final, el rămâne un amestec de lumină și umbră: un războinic „aprig la mânie“, dar și un ctitor devotat, canonizat pentru moștenirea sa spirituală mai degrabă decât pentru perfecțiunea morală. Aceasta ne amintește că sfințenia, în tradiția ortodoxă, este despre contribuție la Biserică, nu despre absența păcatului.