Într-o clasificare a celor mai importante succese militare româneşti din toate timpurile, cea obţinută în noiembrie 1330 de voievodul Basarab I împotriva regelui Carol Robert de Anjou trebuie să ocupe, cu certitudine, unul dintre locurile de onoare. Importanţa victoriei lui Basarab este dată nu doar de caracterul ei indiscutabil, în pofida unei disproporţii de forţe evidente şi a unui context internaţional care îl dezavantaja pe voievodul român. Dincolo de toate, e şi momentul apariţiei primului stat românesc medieval.
Victoria de la Posada reprezintă actul de naştere al Ţării Româneşti, aşadar, momentul apariţiei primului stat românesc medieval. Prin consecinţele sale de lungă durată, victoria lui Basarab a marcat însă întreaga evoluţie a statalităţii româneşti de sine stătătoare, de la originile sale medievale până în ziua de astăzi. Puţine dintre bătăliile purtate în istorie au avut consecinţe la fel de importante.
Angajarea lui Basarab în marele război împotriva lui Carol Robert, purtat în perioada 1316-1324 de o vastă coaliţie alcătuită din sârbi, bulgari, ruteni, tătari şi nobili transilvăneni rămaşi fideli fiilor fostului voievod al Transilvaniei, Ladislau Kán (1294-1315), este atestată doar pentru etapa finală a conflictului, materializată prin atacuri lansate de Basarab împotriva Mehadiei, în perioada 1322-1324, în cooperare cu aliaţii săi sârbi şi bulgari. În 1323, Basarab a participat, în calitate de aliat al ţarului bulgar Mihail Şişman, la războiul purtat de acesta împotriva Imperiului Bizantin.
„Basarab, voievodul nostru transalpin”
În 1324, ca urmare a negocierilor purtate de Basarab cu reprezentantul diplomatic al lui Carol Robert, comitele Martin al Sălajului, între Ungaria şi Ţara Românească a fost reinstaurată pacea. Din punct de vedere formal, Basarab devenea, din acest moment, un vasal de circumstanţă al regelui Ungariei, care îl numeşte de altfel, la 26 iulie 1324, Bazarab, woyuodam nostrum Transalpinum („Basarab, voievodul nostru transalpin”). Basarab nu a făcut însă, cu această ocazie, niciun fel de concesie teritorială vecinului său dinspre nord, el continuând să rămână, şi după această dată, stăpânitorul cetăţii Severinului.
De asemenea, voievodul român nu şi-a asumat niciun fel de altă obligaţie faţă de regele Ungariei, cu excepţia achitării unor obligaţii financiare cărora nu le putem preciza amploarea. În aceste condiţii, neîncrederea existentă între Ungaria şi Ţara Românească în anii de după 1324, determinată de insatisfacţia lui Carol Robert faţă de condiţiile în care fusese încheiată această pace, s-a transformat, pe măsura trecerii timpului, într-o tensiune din ce în ce mai evidentă.
Carol de Anjou vrea să profite de înfrângerea lui Şişman
În 1330, ţarul Mihail Şişman, aflat la apogeul puterii sale, a luat decizia de a încerca soluţionarea îndelungatului conflict dintre Bulgaria şi Serbia printr-o confruntare directă. Aliat cu Bizanţul, ale cărui trupe au invadat Macedonia dinspre sud, Mihail Şişman a intrat în Serbia pe valea Strumei, în fruntea unei armate impresionante, din rândurile căreia făceau parte, potrivit unei însemnări autobiografice a lui Ştefan Dušan din anul 1349, Mihail Şişman, fratele său Belaur, viitorul ţar Alexandru, Ivanko Basarab, tătarii negri, domnii iaşilor şi alţi domni.
Cronica lui Gregoras estimează efectivele armatei lui Şişman şi ale aliaţilor săi la 15.000 de oameni. După doar patru zile de înaintare, Mihail Şişman a fost însă întâmpinat, la Velbujd, de oastea regelui Ştefan Dečanski, care a angajat împotriva sa, la 18 iulie 1330, o bătălie ce avea să se încheie cu o mare victorie sârbească. Mihail Şişman, grav rănit, a căzut în mâinile învingătorilor, stingându-se din viaţă câteva zile mai târziu.
Marea victorie sârbă de la Velbujd a declanşat o gravă criză de echilibru în Balcani. Prin moartea ţarului Mihail, sistemul politic creat de acesta în jurul Bulgariei s-a dezorganizat, iar Serbia s-a pomenit în postura de deţinătoare a unei hegemonii pentru care nu era încă pregătită. Consecinţele acestei modificări a raportului de forţe de pe scena politică sud-est europeană s-au resimţit fără întârziere la nordul Dunării.
La aflarea veştii înfrângerii lui Mihail Şişman şi a destrămării sistemului politic patronat de acesta, Carol Robert de Anjou a luat decizia de a-şi încheia socotelile cu Basarab şi de a readuce teritoriile de la sud de Carpaţii Meridionali la ascultare faţă de Coroana Ungariei printr-o acţiune armată decisivă. Campania lui Carol Robert de Anjou împotriva Ţării Româneşti a fost, fără îndoială, o urmare directă a evenimentelor balcanice din vara anului 1330.
Pentru a reuşi să declanşeze campania împotriva lui Basarab la începutul toamnei, regele a fost însă nevoit să se limiteze doar la o mobilizare parţială a armatei sale, în condiţiile în care timpul necesar pentru mobilizarea armatei regale a Ungariei era, în această epocă, de cel puţin două luni.
Cronica Pictată de la Viena, surprinde, de altfel, această realitate: „regele şi-a adunat o armată numeroasă, dar nu totuşi întreaga sa putere, căci destinase foarte mulţi luptători pentru diverse expediţii împotriva duşmanilor regatului”. În ceea ce îl priveşte pe Basarab, dificultatea poziţiei sale externe, ca rezultat al înfrângerii de la Velbujd, l-a obligat să se bazeze, în principal, pe forţele sale proprii. Aceasta explică şi atitudinea defensivă şi împăciuitoare de care Basarab a dat dovadă la începutul expediţiei.
Ambuscadă şi dezastru
Declanşată în septembrie 1330, campania a început prin ocuparea Severinului, cetate cu o valoare strategică inestimabilă pentru Ungaria, care a fost realizată de Carol Robert fără dificultăţi majore. Incapacitatea lui Basarab de a apăra o cetate puternică şi bine fortificată arată fie că atacul ungar îl luase prin surprindere, fie că, într-adevăr, forţele de care dispunea în acel moment erau cu totul insuficiente pentru o confruntare de amploare. Mai mult decât atât, Basarab i-a trimis lui Carol Robert o solie, prin intermediul căreia îi oferea regelui, pe lângă renunţarea la Severin „şi la toate cele ce ţin de el”, recunoaşterea vasalităţii faţă de Ungaria şi achitarea unei răscumpărări de 7.000 de mărci de argint, pentru osteneala pe care regele şi-o dăduse pentru a-şi aduna o armată.
Prea sigur pe superioritatea sa militară, Carol Robert a refuzat însă oferta de pace a lui Basarab şi, în pofida anotimpului nefavorabil, şi-a continuat înaintarea către Argeş, capitala Ţării Româneşti.
Înaintând într-un teritoriu pustiit de localnici, înfometată şi lipsită de aprovizionare, oastea regală era deja extenuată în momentul în care a atins obiectivul pe care şi-l stabilise. În aceste condiţii, asediul cetăţii de reşedinţă a voievodului s-a dovedit a fi un insucces. Pentru a salva aparenţele, regele a încheiat cu Basarab un armistiţiu, a ridicat asediul şi şi-a început retragerea spre Transilvania, încercând să îşi deschidă drum prin defileele Carpaţilor Meridionali.
Basarab şi-a dat seama, fără întârziere, că nu va mai avea poate niciodată o şansă atât de favorabilă. Ceea ce a urmat a fost, pentru oastea regală, un adevărat dezastru: surprinse într-o ambuscadă şi izolate într-una dintre văile înguste ale munţilor, trupele lui Carol Robert au fost aproape nimicite de către oştenii voievodului într-un măcel care s-a prelungit de vineri, 9 noiembrie, până luni, 12 noiembrie 1330. Regele însuşi şi-a salvat viaţa cu mare dificultate, travestindu-se în hainele unuia dintre credincioşii săi.
Ce a obţinut Basarab
Consfinţind independenţa Ţării Româneşti faţă de Coroana Ungariei, victoria din anul 1330 a transformat, de asemenea, în mod fundamental poziţia sa internaţională. Respingând cu succes, fără niciun sprijin din partea aliaţilor săi, o invazie condusă de însuşi regele Ungariei, Basarab I şi-a cucerit o poziţie de prestigiu pe scena politică a Europei Sud-Estice, poziţie la care este puţin probabil ca înaintaşii săi să fi îndrăznit vreodată să aspire. În anii care au urmat, Basarab şi urmaşii săi au ajuns protectori ai ţarilor din Vidin şi ai altor stăpânitori balcanici, aliaţi ai regilor sârbi şi ai împăraţilor bizantini, devenind, din 1359, o dată cu transferarea la Argeş a mitropolitului Iachint al Vicinei, membri cu drepturi depline ai „Commonwealth”-ului bizantin.
În deceniile următoare, confruntările româno-ungare s-au succedat, periodic, cu rezultate schimbătoare, consfinţind însă consolidarea domniei Ţării Româneşti.
Din ultimele decenii ale secolului al XIV-lea, Ţara Românească şi Ungaria şi-au unit însă în repetate rânduri forţele pentru a lupta împotriva agresiunii otomane.
Basarab I şi voievodatul său
Originile puterii lui Basarab şi etapele constituirii stăpânirii sale rămân în continuare insuficient clarificate. Nucleul stăpânirii lui Basarab era reprezentat de aşa-numitul „voievodat al Argeşului”, a cărui existenţă era atestată încă din 1247, când această ţară era condusă, potrivit mărturiei „Diplomei Ioaniţilor”, de un voievod pe nume Seneslav.
Aceeaşi Diplomă a Ioaniţilor confirmă faptul că voievodatul de la Argeş, la fel ca acela al lui Litovoi din Oltenia, s-a aflat, de-a lungul unei părţi a secolului al XIII-lea, sub suzeranitatea Regatului Ungariei. Acestei realităţi politice i se datorează, probabil, denumirea medievală a Ţării Româneşti de mai târziu: aceea de „Ungrovlahia”, care poate fi înţeleasă nu doar ca „Vlahia dinspre Ungaria”, cât, mai probabil, ca „Vlahia Ungariei” – locuitorii săi fiind, asemeni românilor din ţările de margine ale Transilvaniei şi Banatului montan, „vlahi” aflaţi în serviciul regilor maghiari.
În împrejurări nu întru totul clare, voievozii de la Argeş şi-au extins, probabil în preajma anului 1300, stăpânirea asupra Olteniei (sau a celei mai mari părţi a acesteia). Stăpânirea lui Basarab din momentul confruntării sale cu Carol Robert era însă foarte departe de a se întinde asupra întregului teritoriu al viitoarei Ţări Româneşti. Zonele de stepă din răsăritul acesteia erau încă populate de un conglomerat de populaţii ale stepei, în care predominau cumanii, şi care se aflau încă, se pare, sub controlul hanilor mongoli.
De asemenea, anumite teritorii situate la nord de Dunăre erau încă stăpânite, în această perioadă, de ţaratul bulgar sud-dunărean. Este destul de sigur faptul că bulgarii controlau teritorii situate la nord de Dunăre, asemenea stăpâniri fiind localizate în sudul Olteniei, la Turnu, la gura Ialomiţei şi în sudul Basarabiei. O descriere anonimă a Europei Orientale, scrisă pe la 1307-1308, afirma, de altfel, că Dunărea curge prin mijlocul „imperiului” bulgar (per medium istius imperii transit Danubius fluvius).
În orice caz, ţara lui Basarab făcea parte, în primele decenii ale secolului al XIV-lea, dintr-un sistem politic constituit în jurul ţaratului bulgar medieval. De altfel, „Cronica” lui Radu Popescu îl înscrie, printre domnii Ţării Româneşti, şi pe ţarul bulgar Mihail Şişman („Mihail voievod, 1314-1333). La rândul ei, Biserica din Ţara Românească pare să fi fost subordonată, până în 1359, Patriarhiei bulgare de Târnovo. Până în anul 1330, Basarab este atestat de izvoare, invariabil, în calitate de aliat al ţarului Mihail Şişman şi de participant la campaniile externe ale acestuia.
