Istoria antică este plină de migrații, cuceriri și interacțiuni culturale care au modelat lumea așa cum o cunoaștem astăzi. Una dintre cele mai intrigante povești este cea a dacilor, un popor traco-getic din regiunea actualei Românii, care au ajuns până în îndepărtata Britannia romană – teritoriul Angliei moderne. Dar ce căutau dacii acolo? Și de ce găsim inscripții cu copii purtând numele Decebal, celebrul rege dac învins de romani? Acest articol explorează aceste întrebări, bazându-se pe dovezi arheologice și istorice, dezvăluind o poveste de cucerire, asimilare și păstrare a identității culturale.

Contextul istoric: Cucerirea Daciei de către Imperiul Roman

Dacii, un popor indo-european războinic și mândru, locuiau în regiunea Carpaților și a Dunării de Jos. Ei au rezistat expansiunii romane timp de decenii, sub conducerea unor regi precum Burebista și, mai târziu, Decebalus (sau Decebal). Decebalus, al cărui nume înseamnă “cel puternic ca zece” sau “cel viteaz” în limba dacilor, a unit triburile și a purtat trei războaie împotriva Romei. Ultimul conflict, între 101 și 106 d.Hr., s-a încheiat cu victoria împăratului Traian, care a anexat Dacia ca provincie romană.

Cucerirea a fost celebrată la Roma prin ridicarea Columnei lui Traian, un monument care înfățișează scene detaliate din războaiele daco-romane, inclusiv lupte feroce și supunerea dacilor. Mulți daci au fost uciși, înrobiți sau deportați, dar o parte semnificativă a populației masculine a fost înrolată forțat în armata romană ca auxiliari – trupe non-cetățenești care completau legiunile romane. Această practică era comună în Imperiul Roman: învingătorii integrau învinșii în structurile lor militare pentru a preveni rebeliuni și a extinde forța de luptă.

Recrutarea dacilor și transferul în Britannia

După cucerirea Daciei în 106 d.Hr., romanii au format unități auxiliare din soldații daci capturați. Una dintre cele mai cunoscute este Cohors I Aelia Dacorum, o cohortă de infanterie de aproximativ 800-1000 de oameni, ridicată de împăratul Hadrian între 117 și 125 d.Hr. Numele “Aelia” onorează pe Hadrian, iar “Dacorum” indică originea dacică a recrutilor. Politica romană dicta ca aceste unități să fie mutate departe de teritoriul natal, pentru a evita loialități locale și posibile revolte.

Astfel, dacii au fost trimiși în Britannia, o provincie periferică a imperiului, cucerită de Claudius în 43 d.Hr. și fortificată ulterior cu Zidul lui Hadrian (construit între 122 și 128 d.Hr.) pentru a apăra împotriva triburilor picte din nord. Cohorta dacilor a fost staționată inițial la Bewcastle, apoi la Birdoswald (Banna), un fort cheie pe Zidul lui Hadrian, în actualul comitat Cumbria din Anglia. Aici, dacii au participat la construcții, reparații și patrulări, transformându-se din inamici în apărători ai imperiului.

Nu erau singuri: se estimează că aproximativ 10.000 de auxiliari din diverse părți ale imperiului au fost trimiși în Britannia, inclusiv daci, britoni și alții. Dacii căutau, în esență, supraviețuirea și integrarea în sistemul roman, dar mutarea lor era forțată – o strategie de control imperial.

Dovezi arheologice: Inscripții și simboluri dace în Anglia

Prezența dacilor în Anglia este atestată prin numeroase inscripții și artefacte. La Birdoswald, dacii au lăsat urme clare ale identității lor. Ei au construit granare, au reparat fortificații și au ridicat altare dedicate zeilor romani, precum Jupiter. Simbolul falx-ului – o sabie curbată specific dacilor – apare pe inscripții deasupra porților și granarelor, arătând mândria lor culturală.

Numele dace apar frecvent în inscripții. De exemplu, un centurion numit Decius Saxa combină un nume roman (Decius) cu unul dac (Saxa), ilustrând hibridizarea culturală. Mai relevant, o piatră funerară din secolul al III-lea d.Hr., descoperită în cimitirul de lângă fort, comemorează moartea a doi copii: Blaesus (un nume tradițional dac) și Decabalus (o variantă a lui Decebalus). Acești copii, probabil descendenți ai soldaților daci, arată că familiile se stabileau în jurul forturilor, formând comunități mixte.

Numele Decebalus era cel mai frecvent nume dac cunoscut, inspirat de regele legendar învins de Traian. Părinții daci, chiar și generații mai târziu, alegeau acest nume pentru a păstra memoria eroului național, în ciuda asimilării romane. Alte inscripții din Britannia menționează nume dace similare, confirmând prezența unei comunități care și-a menținut elemente culturale.

De ce copii cu numele Decebal? Păstrarea identității într-un imperiu străin

Existența copiilor numiți Decebal în Anglia antică reflectă un fenomen de rezistență culturală subtilă. Soldații auxiliari serveau 25 de ani, după care primeau cetățenie romană și pământ. Mulți se căsătoreau cu femei locale sau aduse din Dacia, formând familii. Copiii născuți în Britannia creșteau într-un mediu hibrid: educați în stil roman, dar influențați de poveștile părinților despre Decebal și luptele dace.

Numele Decebal simboliza vitejia și rezistența, un mod de a transmite moștenirea culturală generațiilor viitoare. Chiar dacă dacii se integrau – adoptând zeități romane sau locale precum Cocidius – ei păstrau simboluri precum falx-ul și nume tradiționale. Acest lucru nu era unic: multe culturi cucerite de romani au supraviețuit prin astfel de practici.

Concluzie: O moștenire transcontinentală

Dacii nu “căutau” voluntar Anglia, ci au fost trimiși acolo ca parte a mașinăriei imperiale romane, pentru a apăra frontierele și a preveni rebeliuni. Totuși, prezența lor a lăsat o amprentă durabilă: forturi consolidate, inscripții și nume care evocă un trecut eroic. Copiii numiți Decebal reprezintă un pod între Dacia antică și Britannia romană, amintindu-ne de complexitatea imperiilor și de reziliența culturală.

Astăzi, situri precum Birdoswald oferă o fereastră către această istorie, unde vizitatorii pot vedea dovezile unei migrații forțate care a unit două margini ale lumii romane. Povestea dacilor în Anglia nu este doar despre război, ci despre supraviețuire și adaptare într-o lume globalizată antică.