În anii imediat următori celui de-al Doilea Război Mondial, România s-a confruntat cu una dintre cele mai grave catastrofe umanitare din istoria sa modernă: foametea din 1946–1947. Această perioadă de foamete masivă, agravată de secetă, ocupație străină și politici economice dezastruoase, a dus la moartea a peste 100.000 de oameni, majoritatea copii și bătrâni, și a lăsat urme adânci în memoria colectivă a națiunii. Deși comunismul instalat în România a încercat să minimizeze sau să atribuie exclusiv naturii această tragedie, dovezile istorice arată că factorii umani, în special influența sovietică, au jucat un rol decisiv. Astăzi, această foamete este adesea numită “tragedia uitată”, deoarece a fost eclipsată de alte evenimente postbelice, dar ea reprezintă un capitol esențial pentru înțelegerea tranziției României către regimul totalitar.
Contextul istoric
La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, România se afla într-o poziție precară. Țara fusese aliată cu Axele până în 1944, când a întors armele împotriva Germaniei naziste. Armata Roșie a ocupat teritoriul românesc începând cu august 1944, impunând un control strict și extrăgând resurse masive ca “reparații de război”. Conform Convenției de Armistițiu din 1944, România a fost obligată să plătească URSS-ului echivalentul a peste 1 miliard de dolari în bunuri, inclusiv alimente și cereale. Această ocupație a creat un haos administrativ, mai ales în regiunile estice precum Moldova, Muntenia și Dobrogea, unde controlul guvernamental era slab sau absent timp de luni întregi.
În 1945, un guvern pro-comunist condus de Petru Groza a fost instalat, iar alegerile din noiembrie 1946, măsluite cu ajutorul sovieticilor, au consolidat puterea Partidului Comunist Român. În acest context politic instabil, prioritățile autorităților erau consolidarea puterii, nu bunăstarea populației. Foametea a izbucnit pe fondul unei populații epuizate de război, cu infrastructura agricolă distrusă și un număr mare de refugiați.
Cauzele foametei
Principala cauză naturală a fost seceta extremă din vara anului 1946, considerată cea mai severă din secolul al XX-lea în România. Temperaturile ridicate și lipsa precipitațiilor au dus la o recoltă catastrofală: producția de cereale a scăzut la aproximativ 64% din nivelul anului 1940, iar cea de cartofi la 69%. Regiunile estice, precum Moldova și Dobrogea, au fost cele mai afectate, unde solul arid și lipsa irigațiilor au agravat situația. Totuși, seceta nu a fost singurul factor; propaganda comunistă a exagerat rolul ei pentru a masca erorile umane.
Factorii antropici au fost decisivi. Ocupația sovietică a implicat rechiziții masive de cereale și animale din zonele estice, inclusiv din Basarabia și Bucovina (anexate de URSS în 1940 și 1944). Soldații sovietici au golit hambarele țăranilor, lăsând populația fără rezerve. Guvernul român, sub presiune sovietică, a continuat să exporte cereale către URSS și alte țări est-europene, chiar și în timpul crizei, pentru a evita aparența de slăbiciune internațională. De asemenea, reformele agrare inițiale ale comuniștilor au dezorganizat producția rurală, iar lipsa forței de muncă (mulți bărbați fuseseră uciși sau erau prizonieri) a redus capacitatea de cultivare.
În plus, războiul a distrus infrastructura: tractoarele și animalele de tracțiune erau puține, iar transportul feroviar era paralizat. Foametea nu a fost un accident, ci un instrument de control, similar cu cele folosite în URSS, unde înfometarea populației a fost utilizată pentru a suprima rezistența.
Desfășurarea evenimentelor
Foametea a început să se manifeste grav în iarna 1946–1947, când rezervele alimentare s-au epuizat. În zonele rurale estice, oamenii au fost nevoiți să mănânce frunze, scoarță de copac sau chiar pene din perne, ducând la cazuri de malnutriție severă și boli asociate precum tifosul. Marturii orale descriu scene îngrozitoare: copii murind de foame în brațele părinților, migrații masive către zonele vestice mai puțin afectate, precum Oltenia și Banat, și confruntări cu autoritățile la gări, unde jandarmii au tras în mulțimi disperate.
În orașe, raționalizarea alimentelor prin “economate” a oferit porții minime, dar ruralul a suferit cel mai mult. Au fost raportate cazuri de canibalism în zone izolate, deși rare, și o creștere a criminalității legate de furtul de hrană. Guvernul comunist a răspuns cu represiune: mii de oameni au fost arestați pentru “speculă” sau proteste, iar informațiile despre foamete au fost cenzurate. Până în primăvara 1947, criza a atins apogeul, cu spitalele supraaglomerate de pacienți cu distrofie.
Consecințele și numărul victimelor
Impactul foametei a fost devastator. Estimările numărului de victime variază, dar surse istorice indică între 100.000 și 200.000 de morți directe din cauza înfometării și bolilor asociate, majoritatea în regiunile estice. Copiii au fost cei mai afectați, reprezentând mii de cazuri de mortalitate infantilă. Pe termen lung, supraviețuitorii au suferit de probleme de sănătate cronice, iar populația rurală a fost decimată, facilitând colectivizarea forțată din anii următori.
Social, foametea a creat un traumatism colectiv, rupând familii și comunități. Ea a accelerat urbanizarea, cu mii de țărani migrând către orașe în căutarea muncii. Economic, a întârziat reconstrucția postbelică, România rămânând dependentă de ajutor extern.
Ajutorul internațional și răspunsul autorităților
Guvernul român a oferit ajutor limitat, concentrându-se pe propagandă. Totuși, ajutorul extern a salvat mii de vieți. Statele scandinave, în special Suedia și Elveția, prin Crucea Roșie, au trimis tone de alimente și medicamente. Cel puțin 30.000 de copii au fost salvați prin programe de asistență, inclusiv transportul lor în Suedia pentru recuperare. Organizații evreiești, protestante și catolice au distribuit ajutoare, deși comuniștii au încercat să le controleze pentru câștig politic. Ajutorul american a ajuns prin portul Constanța, oferind cereale esențiale.
În contrast, în RSS Moldovenească (Basarabia), foametea a fost și mai gravă, cu peste 100.000 de morți, provocată intenționat de regimul sovietic ca mijloc de control.
Moștenirea foametei
Sub regimul comunist, foametea a fost atribuită exclusiv secetei, iar victimele au fost uitate în narațiunea oficială. După 1989, istoricii au început să documenteze adevărul, dezvăluind rolul ocupației sovietice și al erorilor politice. Astăzi, foametea este comemorată în România și Republica Moldova ca o crimă a comunismului, cu expoziții și memorii care păstrează amintirea victimelor.
Această tragedie ne amintește de fragilitatea societății în fața dezastrelor naturale și abuzurilor politice. Foametea din 1946–1947 nu a fost doar un accident al naturii, ci o consecință a unui sistem opresiv care a prioritizat ideologia în detrimentul vieții umane. Prin rememorarea ei, onorăm victimele și învățăm lecții pentru viitor.
