Vicepremierul Oana Gheorghiu le cere magistraților să privească în ochi „copilul care se culcă flămând” și să înțeleagă că pensiile lor de serviciu sunt „un fel de Caritas” care produce „găuri” în buget. Lacrimă, violoncel, morală publică la minut. În același timp, același stat își permite, cu o nonșalanță birocratică aproape obscenă, un Guvern cu cinci vicepremieri, primul de acest fel de după 1989.
Dacă logica vicepremierului ar fi onestă, ea s-ar aplica uniform. Fiecare funcție suplimentară la vârful executivului înseamnă bani publici care se duc în salarii, cabinete, șoferi, consilieri, aparat. Bani care nu se tipăresc din aer, ci vin „de undeva”. De la gura cui se iau banii pentru salariile celor cinci vicepremieri? Din ce univers moral pensia de serviciu, gândită constituțional ca scut pentru independența judecătorului, este o ofensă la adresa copilului flămând, dar extensia grasei piramide politice este doar un fleac administrativ?
Discursul Oanei Gheorghiu este manual de populism emoțional împotriva unei categorii precise, magistrații. Ei sunt „beneficiarii privilegiilor”, cei care trebuie aduși la rușinea publică, puși să-și justifice fiecare leu în fața mitologicului copil înfometat. E o schemă veche de a lovi într-o tabără pe care nu o controlezi, așa că o pui în opoziție cu cei mai vulnerabili. A spune că banii pentru pensiile magistraților sunt luați „de la gura copiilor” și „de la spitale fără medicamente”, în timp ce ignori elegant costurile propriului vârf politic umflat, nu înseamnă că faci morală bugetară, ci faci propagandă.
Cinismul este dezvăluit de contrastul evident. Când e vorba de pensiile de serviciu ale magistraților, ni se recită tragedia națională, Caritasul, ruina. Când e vorba de cinci vicepremieri, ni se explică doct că „așa rezultă din arhitectura coaliției”, că „e nevoie de coordonare”, că „e o formulă politică stabilă”. Stabilă pentru cine? Pentru copilul flămând sau pentru partidele care își împart jilțuri, nu responsabilități? Aici nu mai e Caritas, e doar „design instituțional”.
Adevărul crud este că demonizarea magistraților servește perfect unui scop pervers. Acest discurs maschează excese politice și pregătește terenul pentru a pune botniță unei justiții care ar putea deranja. Dacă publicul acceptă ideea că judecătorul este un privilegiat parazit, atunci orice tăiere, orice limitare, orice formă de presiune devin „reforme necesare”. De aici până la un stat în care politicul reintră pe ușa din dos în sala de judecată nu e un drum lung, e doar o pantă alunecoasă.
Nu sunt de acord cu atacurile la adresa Oanei Gheorghiu din cauza salariului de peste 4000 de euro pe care îl încasa din donațiile „Dăruiește viața”. Inclusiv Biblia spune „Să nu legi gura boului când treieră grâul!”. Evident, nu despre boi este vorba, ci despre oamenii care trebuie să trăiască din slujba pe care o fac, fie ea și una nonprofit. Dar tocmai pentru că știe cum e să fii atacată în mod nedrept pentru că iei „de la gura copiilor bolnavi de cancer”, Oana Gheorghiu trebuia să evite să plonjeze propagandistic în tema justiției.
