Primul Război Mondial, cunoscut și ca Marele Război, a fost un conflict global care a implicat marile puteri europene și a schimbat harta lumii pentru totdeauna. România, un stat tânăr format în urma unirii Principatelor Române în 1859 și independent din 1878, a jucat un rol important în acest război, intrând în luptă abia în 1916, după doi ani de neutralitate. Decizia de a se alătura Antantei (Alianța formată din Franța, Marea Britanie, Rusia și, ulterior, Italia) pe 27 august 1916 a fost motivată de o combinație de factori politici, teritoriali, militari și diplomatice. Acest articol explorează motivele principale ale intrării României în război, bazându-se pe contextul istoric al epocii.
Contextul istoric și neutralitatea inițială
La izbucnirea războiului în iulie 1914, în urma asasinării arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo, România s-a declarat neutră. Această poziție nu era întâmplătoare. Regatul României, condus de regele Carol I (din dinastia Hohenzollern, de origine germană), avea un tratat secret de alianță cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria și Italia) din 1883. Acest tratat obliga România să intervină doar dacă Austro-Ungaria era atacată neprovocat, ceea ce nu s-a întâmplat – dimpotrivă, Austro-Ungaria a fost agresorul în conflictul cu Serbia. Totuși, opinia publică românească era predominant pro-Antantă, influențată de aspirațiile naționale și de resentimentele față de Austro-Ungaria, care controla teritorii populate majoritar de români, precum Transilvania, Banatul și Bucovina.
Regele Carol I, loial rădăcinilor sale germane, a încercat să mențină alianța cu Puterile Centrale, dar moartea sa în octombrie 1914 a schimbat dinamica. Succesorul său, Ferdinand I (nepotul lui Carol), deși tot Hohenzollern, era căsătorit cu Maria, o prințesă britanică, și era mai deschis spre Antantă. Guvernul condus de Ion I.C. Brătianu, un liberal pro-francez, a negociat intens cu ambele tabere, dar neutralitatea a fost menținută inițial din cauza lipsei de pregătire militară și a dorinței de a obține garanții teritoriale solide.
Motivele teritoriale: Visul României Mari
Principalul motiv al intrării României în război a fost irredentismul – dorința de a uni toate teritoriile locuite de români într-un singur stat național. România dorea să anexeze Transilvania, Banatul, Bucovina și părți din Basarabia, regiuni cu populație majoritar românească, dar aflate sub control austro-ungar și rus. Transilvania, în special, era văzută ca inima națiunii române, cu o populație de aproximativ 2,8 milioane de români din totalul de 5 milioane de locuitori. Aceste aspirații naționale erau susținute de elitele intelectuale și politice, care vedeau războiul ca o oportunitate istorică pentru realizarea “României Mari”.
Antanta a exploatat aceste dorințe prin negocieri diplomatice intense. În august 1916, România a semnat Tratatul de la București cu Franța, Marea Britanie, Rusia și Italia, prin care i se promiteau teritoriile dorite în schimbul intrării în război împotriva Austro-Ungariei. Acest tratat includea clauze privind furnizarea de arme și muniții, precum și garanții că România nu va fi subordonată comandamentului rus. Fără aceste promisiuni, România ar fi rămas probabil neutră, așa cum a făcut inițial.
Factori militari și diplomatice
Din punct de vedere militar, România avea o armată de aproximativ 650.000 de soldați, una dintre cele mai mari din Balcani, dar slab echipată și antrenată. Neutralitatea a permis modernizarea armatei, iar până în 1916, România credea că poate influența echilibrul războiului. Succesele Antantei din acel an, precum ofensiva Brusilov a Rusiei împotriva Austro-Ungariei, au creat un moment oportun. România spera să atace Transilvania în timp ce forțele austro-ungare erau slăbite pe frontul estic.
Diplomatic, presiunile din partea Antantei au fost decisive. Marea Britanie și Franța au negociat intens, oferind garanții teritoriale similare celor date Italiei în 1915. România a refuzat oferte similare de la Puterile Centrale, care nu puteau oferi Transilvania fără a-și slăbi aliatul austro-ungar. În plus, teama de izolare – cu Italia deja alăturată Antantei și Grecia oscilând – a grăbit decizia.
Pe 27 august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei, iar trupele române au trecut granița în Transilvania. Germania a declarat război României a doua zi, urmată de Bulgaria și Imperiul Otoman. Planul militar românesc, cunoscut ca “Ipoteza Z”, prevedea o ofensivă în Transilvania și o apărare în Dobrogea împotriva Bulgariei.
Consecințele imediate ale intrării în război
Intrarea României în război nu a fost un succes imediat. Deși inițial au fost cuceriri rapide în Transilvania (cum ar fi Brașovul și Miercurea Ciuc), contraofensiva Puterilor Centrale, condusă de generalii germani Erich von Falkenhayn și August von Mackensen, a dus la înfrângeri majore. Bucureștiul a căzut în decembrie 1916, iar țara a fost ocupată în mare parte. Totuși, rezistența românească în bătăliile din 1917 (Mărăști, Mărășești, Oituz) a oprit avansul inamic și a contribuit la efortul Antantei.
Revoluția Rusă din 1917 a lăsat România izolată, ducând la Armistițiul de la Focșani și Tratatul de la București din 1918, care impunea concesii teritoriale. Însă, regele Ferdinand a refuzat să ratifice tratatul, iar România a reintrat în război pe 10 noiembrie 1918, chiar înainte de Armistițiul de la Compiègne. În cele din urmă, la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920), România a obținut teritoriile promise, realizând unirea cu Transilvania, Basarabia și Bucovina.
Concluzie
Intrarea României în Primul Război Mondial în 1916 a fost un pariu strategic motivat în principal de aspirațiile naționale pentru o Românie Mare, susținute de promisiuni diplomatice ale Antantei și de un context militar favorabil. Deși campania inițială a fost un dezastru, contribuția României a ajutat la victoria finală a Aliaților și a dus la dublarea teritoriului țării. Acest episod rămâne un moment pivotal în istoria românească, ilustrând cum ambițiile naționale pot schimba cursul unui conflict global.
