Marea Victorie de la Rovine a lui Mircea cel Bătrân: De ce Cronicarii Turci o Relatează Diferit?

Bătălia de la Rovine reprezintă unul dintre cele mai emblematice momente din istoria medievală a Țării Românești, simbolizând rezistența poporului român în fața expansiunii otomane. Luptată în secolul al XIV-lea, această confruntare a opus forțele valahe conduse de voievodul Mircea cel Bătrân (1386-1418) armatei otomane a sultanului Baiazid I “Fulgerul” (1389-1402). În istoriografia română și europeană, Rovine este adesea prezentată ca o mare victorie a lui Mircea, care a reușit să oprească temporar avansul otoman în Balcani. Totuși, cronicarii turci oferă o versiune diferită, deseori minimalizând importanța înfrângerii sau prezentând-o ca pe o victorie otomană. Acest articol explorează contextul bătăliei, relatările principale și motivele din spatele acestor discrepanțe istoriografice, bazându-se pe surse istorice și analize contemporane.

Contextul Istoric al Bătăliei

Sfârșitul secolului al XIV-lea a fost marcat de ascensiunea Imperiului Otoman în Balcani. După cucerirea Bulgariei și înfrângerea sârbilor la Kosovo în 1389, otomanii sub Baiazid I vizau extinderea spre nord, amenințând independența statelor creștine precum Țara Românească. Mircea cel Bătrân, un voievod abil și diplomat, a căutat alianțe cu Regatul Ungariei și Polonia pentru a contracara amenințarea otomană. Relațiile dintre Mircea și Baiazid erau tensionate, iar incursiunile otomane în teritoriile valahe au culminat cu o invazie majoră în 1394-1395.

Data exactă a bătăliei rămâne controversată: unele surse indică 10 octombrie 1394, în timp ce altele, inclusiv tradiția română, o plasează pe 17 mai 1395, lângă râul Argeș, în apropierea capitalei Argeș. Forțele otomane, estimate la aproximativ 40.000 de soldați, includeau trupe de elită precum ienicerii și vasali sârbi conduși de Ștefan Lazarevici și Marko Mrnjavcevici. De partea valahă, Mircea dispunea de o armată mai mică, probabil 10.000-20.000 de oameni, formată din oșteni țărani, boieri și posibili aliați moldoveni.

Terenul mlăștinos și montan al zonei Rovine a favorizat tactica defensivă a valahilor, care au folosit arcași și ambuscade pentru a contracara superioritatea numerică otomană. Legendele românești vorbesc despre Mircea deghizat în emisar de pace pentru a-l păcăli pe Baiazid, ducând la o înfrângere umilitoare pentru otomani.

Relatarea Bătăliei în Surse Românești și Europene

În cronicile românești, precum cele ale lui Radu Popescu sau Grigore Ureche, bătălia este descrisă ca o victorie clară a lui Mircea. Valahii, folosind terenul în avantajul lor, au provocat pierderi masive otomanilor, forțându-i să se retragă. Pierderea unor aliați cheie ai otomanilor, precum Marko Mrnjavcevici și Constantin Dragaș, este subliniată ca dovadă a succesului valah. De exemplu, cronica sârbească Dečani menționează moartea acestor vasali sârbi în luptă, subliniind vitejia lor, dar și eșecul otoman de a cuceri teritoriul.

Sursele europene, inclusiv cele ungare și polone, văd Rovine ca pe un act de rezistență creștină împotriva islamului otoman. Ele subliniază rolul lui Mircea în oprirea temporară a expansiunii otomane, ceea ce a contribuit la pregătirea cruciadei de la Nicopole din 1396. Istoricii moderni, precum cei din România, interpretează bătălia ca pe o victorie strategică, deoarece Mircea a rămas la putere și a continuat să reziste, deși a fost nevoit să plătească tribut temporar otomanilor.

Aceste relatări sunt adesea impregnate de un sentiment naționalist, prezentând Mircea ca un erou legendar care a apărat creștinătatea și independența Țării Românești.

Relatarea în Cronicile Turcești

Cronicarii otomani oferă o perspectivă diferită, deseori prezentând bătălia ca pe o victorie otomană sau cel puțin inconclusivă. De exemplu, cronicarul Idris Bitlisi (decedat în 1520) descrie câmpul de luptă ca pe un loc “montan și periculos”, sugerând dificultăți, dar nu recunoaște o înfrângere clară. Alte surse otomane, precum cele ale lui Aşıkpaşazade sau Neșri, minimalizează pierderile și subliniază că Baiazid a continuat campania, forțând pe Mircea să accepte suzeranitatea otomană și să plătească tribut.

În istoriografia otomană, accentul este pus pe succesele sultanului, prezentând orice confruntare ca pe un pas spre expansiune. Pierderile, inclusiv moartea vasalilor sârbi, sunt atribuite vitejiei individuale, nu unui eșec strategic. Spre deosebire de sursele europene, care văd retragerea otomană ca pe o înfrângere, cronicarii turci o interpretează ca pe o retragere tactică după obținerea obiectivelor principale, precum impunerea tributului.

De Ce Diferă Relatările Cronicarilor Turci?

Diferențele dintre relatările turcești și cele europene/românești pot fi explicate prin mai mulți factori:

1. Bias Propaganda și Imperial: Cronicile otomane erau scrise sub patronajul sultanilor, având scopul de a glorifica Imperiul Otoman și a menține imaginea invincibilității. Admiterea unei înfrângeri clare ar fi subminat autoritatea lui Baiazid, mai ales într-o perioadă de expansiune rapidă. Istoricii otomani, precum cei menționați, se concentrau pe narațiunea victoriei finale, ignorând sau minimizând eșecurile tactice.
2. Surse și Metodologii Diferite: Sursele otomane se bazează adesea pe relatări orale din tabăra otomană sau documente oficiale, care privilegiază perspectiva învingătorului. În contrast, cronicile europene și românești provin din tabăra creștină, bazându-se pe marturii ale supraviețuitorilor valahi sau aliați. Lipsa surselor contemporane (majoritatea cronicilor sunt scrise la decenii sau secole după eveniment) contribuie la interpretări variate.
3. Context Politic și Cultural: În perioada otomană, istoria era un instrument de legitimare a puterii. Prezentarea lui Mircea ca un vasal rebel învins se potrivea cu narațiunea imperială de dominare. Pe de altă parte, în Europa creștină, Rovine era văzută ca un succes anti-otoman, inspirând cruciade ulterioare. Diferențele reflectă și divergențe culturale: otomanii subliniau loialitatea vasalilor, în timp ce europenii accentuau eroismul individual.
4. Dezbateri Istoriografice Moderne: Istoricii contemporani, precum Halil İnalcık (otoman) sau cei români, recunosc aceste bias-uri. De exemplu, İnalcık vede bătălia ca inconclusivă, în timp ce istoriografia română o consideră o victorie strategică. Aceste diferențe persistă datorită surselor sparse și interpretărilor naționaliste.

Concluzie

Bătălia de la Rovine rămâne un simbol al rezistenței românești, cu Mircea cel Bătrân ca figură legendară care a întârziat cucerirea otomană. Diferențele în relatările cronicarilor turci față de cele europene derivă din bias-uri propagandistice, surse selective și contexte culturale distincte. Aceste discrepanțe ne amintesc că istoria este adesea scrisă de învingători – sau de cei care se autoproclamă astfel. Studiul comparativ al surselor oferă o imagine mai nuanțată, subliniind complexitatea evenimentelor medievale. În cele din urmă, Rovine ilustrează cum o singură bătălie poate fi interpretată în moduri radical diferite, în funcție de perspectiva naratorului.