Industria comunistă din România a fost construită de la zero după 1948 prin planuri centralizate ambițioase. Din chiar primele cinci‐ani, guvernul de la București a alocat prioritate industriei grele (oțel, mașini-unelte, chimie, energie) considerându-le „piatra de temelie” a economiei socialiste. Pentru o țară încă agrară, această „stalinizare” a economiei a însemnat sacrificarea progreselor din agricultură și distrugerea unui echilibru economic sănătos. În același timp, planificarea centrală a devenit lege: un decret din 18 iulie 1948 a instituit Comisia de Stat pentru Planificare (președinte, Gheorghe Gheorghiu-Dej), care a controlat complet economia națională. Măsura elimina practic orice mecanism de piață, transformând planul economic într-un obiect de cult.
În această primă etapă (1948–1965), s-au pus bazele unor combinate de dimensiuni mari: de la șantierele siderurgice din Reșița și Brașov la noi termocentrale (de exemplu, Paroșeni, pus în funcțiune în 1955) și uzine petrochimice. Nu erau doar cifre: prin aceste proiecte masive, sute de mii de muncitori și-au părăsit satele pentru a lucra în fabrici moderne. Nicolae Ceaușescu, care a devenit liderul unic în 1965, a continuat și intensificat politica de industrializare a predecesorului său. Sub conducerea sa „a cunoscut un avânt deosebit” epoca construcțiilor civile și industriale: „mastodonți de beton, sticlă și fier” s-au ridicat peste tot în țară, iar în orașe întregi s-au extins noi zone industriale și cartiere muncitorești. El se mândrea că a „dat de muncă tuturor românilor”, prin relocări forțate ale populației rurale către marile uzine. Întregul peisaj urban s-a schimbat: case și mahalale interbelice au fost demolate pentru a face loc clădirilor industriale și blocurilor de locuințe ale muncitorilor.
Marile platforme industriale și impactul social
Efortul comunist de industrializare a vizat în principal combinatele siderurgice și uzinele grele. Cea mai ilustrativă realizare a fost Combinatul Siderurgic de la Galați (SIDEX). Proiectat încă din anii ’50, el a fost inaugurat în 1966 – simbolic chiar de Nicolae Ceaușescu, în prezența unei largi propagande de partid. În imaginea de mai jos, Ceaușescu consultă planurile acestui șantier enorm:
Nicolae Ceaușescu (în centru) vizitează șantierul Combinatului Siderurgic Galați în 1966 – unul dintre proiectele de referință ale industrializării comuniste românești.
Pe lângă Galeți, regimul a ridicat zeci de astfel de platforme: combine metalurgice (Reșița, Galați), uzine de echipamente agricole și industriale (Brașov, Timișoara, Ploiești), combinate chimice (Oltchim Râmnicu Vâlcea, Borzești) și hidro- și termocentrale (Porțile de Fier, Paroșeni, Rovinari). Uzina Mecanică Cugir – producătoare de armament și mașini-unelte – era, de pildă, „una dintre cele mai importante” unități din județul Alba, având înainte de 1989 peste 18.000 de angajați. În total, marile întreprinderi foloseau resurse uriașe (materii prime, capital și muncă) și dădeau de muncă sute de mii de oameni. Planuri de școli, spitale și blocuri muncitorești suplimentare erau puse în operă, tocmai pentru a-și găzdui noile mase de muncitori urbani.
Termocentrala Paroșeni (inaugurată în 1955) – simbol al investițiilor masive în producția de energie ale regimului comunist. Industriile grele, inclusiv energia bazată pe cărbune, erau reprezentate de construcții gigantice, cu impact social major (angajarea a mii de muncitori, conturarea de orașe noi).
Aceste investiții au creat în orașe întregi dependența de industrie: comunități cu mii de salariați care trăiau din salariile fabricii și beneficiau de „avantaje” cum ar fi locuințe subvenționate. Însă dezvoltarea accelerată a însemnat și eforturi colosale: României comuniste i se reproșează de multe ori că a realizat o industria “aberantă”, construită după planurile megalomanice ale conducătorilor. Analizele actuale arată că multe dintre fabricile ridicate consumau mai multă energie și materie primă decât produceau și deveneau centre de pierderi economice.
Mituri propagandistice versus realitate
Regimul Ceaușescu a promovat intens ideea că România ar fi devenit o „putere industrială” de prim rang. În realitate însă cifrele economice infirmă mitul. Documentele și statisticile vremii arată că, de fapt, economia românească intrase în colaps încă de la mijlocul anilor ’70. După cum notează analiștii, România nu trăia un „etalon de performanță”, ci chiar o criză profundă: „Faptul că România a avut o industrie și în general o economie extrem de performantă în anii comunismului este unul dintre miturile preferate de români”, iar realitatea economică era una sumbră. Încă din anii 1975–1980 aceste industrii uriașe nu mai acopereau costurile. Politica de industrializare haotică a fost construită „după ureche”, adesea ignorând rațiunea economică. Centrele industriale construite cu mare fast (Galați, Cugir, Brașov ș.a.) s-au bazat pe materii prime scumpe importate – mai ales din URSS (cărbune, minereu de fier, țiței) – pe care țara nu le producea în suficiență.
În consecință, multe fabrici funcționau pe pierdere. De exemplu, după șocul petrolier din 1973–1974, rafinăriile și uzinele chimice românești făceau investiții neprofitabile: „În raportul dintre producția internă și importul de petrol, prelucrarea lui devine nerentabilă”, însă regimul continua investițiile industriale masive cu împrumuturi externe. Specialiștii subliniază că, în ultimii ani de comunism, țara ajunsese chiar importator net de energie electrică (după ce în perioada 1971–1975 fusese al doilea mare exportator în COMECON). Pentru a susține titanicele “ținte planificate”, regimul accesa credite externe uriașe, care au ajuns apoi să fie plătite prin sacrificii enorme ale populației (de la reduceri drastice de consum de alimente și energie, până la plata datoriei cu materii prime și aur).
Odată cu prăbușirea comunismului în 1989 a devenit clar că ceea ce fusese numit „succes industrial” a lăsat în urmă o poziție extrem de precară. Ultimele date oficiale arată că, imediat după 1990, marile combinate (oțelărie, automobile, utilaje) își pierduseră practic toate piețele de desfacere externe și nu mai aveau cui să vândă produsele. Potrivit mărturiilor celor din industrie, economia se afla „într-o stare terifiantă de degradare”: producția scăzuse în fiecare an, stocurile se acumulau nevalorificate, iar sectoarele considerate „centru de profit” (oțel, mașini, ciment) „nu mai puteau cu puține excepții exporta nimic” pentru că „toate piețele externe fuseseră pierdute”. În loc să asigure bunăstarea, industrializarea comunistă s-a soldat cu datoriile uriașe și declinul competitivității. Un fost muncitor român concluzionează că industria “a fost una neperformantă și neeficientă”, concepută politic și în final „a irosit resursele națiunii”.
Probleme structurale ale industriei comuniste
În ansamblu, industria grea comunistă a suferit de probleme grave de eficiență și mediu. Eficiența scăzută a fost endemică: multe întreprinderi lucrau cu tehnologii învechite, performanțe slabe și consumau foarte multe resurse pentru fiecare unitate de producție realizată. Astfel, România importa anual cantități uriașe de materii prime (cărbune, minereuri, petrol) pe care plătea prețuri peste medie și pe care apoi le transforma în bunuri care adesea nu se vindeau la nivel mondial. Un exemplu tipic: vagoanele de tren produse la Arad utilizau echipamente importate care reprezentau 20% din costul total, deși România exporta tablă metalică mult mai ieftin.
Industria și poluarea au fost strâns legate. Marile combinate siderurgice și chimice au făcut din România unul dintre lanțurile ereditare de poluare europeene. Deși regimul promitea niveluri înalte de producție, realitatea era că astfel de întreprinderi „erau un mare poluator” (după cum se nota despre Galați la inaugurare). De exemplu, zone precum Râmnicu Vâlcea (combinatul chimic Oltchim) sau Cărbunele (Valea Jiului) au fost afectate de deversări toxice și ploi acide pe sute de hectare de pădure. Controlul asupra mediului a fost în esență inexistent; dispozițiile de mediu erau încălcate în masă, în favoarea „creșterii producției”. Sărăcia resurselor a forțat regimul chiar să sacrifice unii consumatori interni (populația) pentru a menține fabrica uriașe în funcțiune. Toate acestea au dus, în anii 1980, la mari blocaje economice și deficiențe structurale – de la utilaje invechite la expertiză tehnologică înrămată. Pe scurt, industria comunistă a fost construită „după ideologie”, nu după nevoile pieței, ceea ce a generat pierderi masive în cele din urmă.
Comparații cu celelalte țări comuniste
Modelul românesc nu a fost unic în blocul socialist: aproape toate țările est-europene au pariat pe industrie grea sub planificare centrală. În Germania de Est (RDG) și Cehoslovacia, de pildă, industria metalurgică, a mașinilor și cea chimică reprezentau coloana vertebrală economică. RDG – parte a Dealului din Ruhr – a întreținut un sector industrial robust (inclusiv autovehicule mărci proprii, cum ar fi Trabantul), dar a plătit despăgubiri URSS și a ajuns la datorii în creștere. Cehoslovacia avusese istoric fabrici puternice (de exemplu, Škoda pentru automobile și utilaje), dar și acolo economia centralizat-planificată începea să stagneze în anii ’80. În Polonia, industria cărbunelui și a oțelului a crescut rapid după război, însă blocajele economice și protestele muncitorești din 1980-’81 au arătat vulnerabilitatea modelului bazat exclusiv pe baze industriale rigide. În toate aceste țări, la fel ca în România, planificarea rigidă a suferit de ineficiență endemica: fabricile erau supra-dimensionate, prost coordonate și nu se puteau adapta rapid cerințelor pieței interne sau internaționale.
Totuși, a existat o diferență majoră: România sub Ceaușescu a avut o politică de industrializare naționalistă și autarhică. Spre deosebire de Polonia sau Cehoslovacia, regimul român a căutat cât posibil independența economică față de Uniunea Sovietică, ceea ce înseamnă că a investit masiv în industrii costisitoare pe cont propriu. Astfel, în loc să intre masiv în comerțul intra-comunist, România a căutat tehnologii și împrumuturi și în Occident, plătind scump această izolare. În cele din urmă, comparativ cu vecinii săi comunisti, România a înregistrat o creștere (momentan mai mare în anii ’60-’70), dar și un declin abrupt (în 1980 sub poverile datoriilor), urmat de o criză în anii 1990 mult mai acută decât în alte țări.
Concluzii
Istoria industriei românești comuniste este așadar una a contrastelor puternice. Pe de o parte, proiectele grandioase – de la furnale la termocentrale – rămân mărturii ale unei mobilizări economice impresionante; au adus locuri de muncă și au schimbat imaginea urbană a țării. Pe de altă parte, o analiză mai critică demonstrează că o bună parte din această „glorie industrială” era, în fapt, rezultatul propagandei și a planificării iraționale. Industria grea comunistă nu a fost nici pe departe atât de eficientă sau de influentă pe cât s-a pretins: ea a generat pierderi, datorii și poluare masivă, în loc să asigure prosperitate durabilă. În realitate, economiștii și istoricii mai sobrii ajung la concluzia că efortul de industrializare a fost plătit cu sacrificii inutile. Cu alte cuvinte, „mitul” unei industrii comuniste-simbol este contrazis de datele și mărturiile concrete: România nu a devenit o super-putere industrială, ci o țară grevată de industrie ineficientă, care avea nevoie de reforme și piețe reale pe care să-și vândă producția. Aceste lecții despre realitățile planificării de tip stalinist rămân importante pentru înțelegerea parcursului României în secolul XX și pentru compararea cu experiențele altor foste țări socialiste.
