Europa nu a fost desenată doar de împărați, tratate și războaie. Mult înainte ca granițele să fie trasate pe hârtie, ele au fost „schițate” de pași. Pașii turmelor, ai ciobanilor, ai oamenilor simpli care, fără să-și propună, au creat rețele de drumuri, contacte culturale și continuități umane pe mii de kilometri. În această istorie tăcută, ciobanii români – valahii, păstorii carpatici – joacă un rol mult mai important decât apare în manuale.
Prin transhumanță, acești oameni ai muntelui au „desenat” o hartă invizibilă a Europei: o rețea de trasee care pornea din Carpați și ajungea până în Balcani, Panonia, Alpi, ba chiar în nordul Italiei și sudul Poloniei. Nu cu arme, nu cu armate, ci cu oi, câini, fluier și un mod de viață extrem de adaptabil.
Originea transhumanței românești
Transhumanța, cunoscută și sub numele de păstorit nomad sezonier, are rădăcini adânci în istoria poporului român. Ea datează din perioada romană, când populațiile daco-romane au adoptat practici pastorale de la strămoșii lor traci și iliri. Vlahi – termen folosit pentru a descrie populațiile romanizate din Balcani – au fost maeștrii acestei forme de viață quasi-nomadă. Ei migrau cu turmele lor de oi pe distanțe impresionante, de la Munții Carpați până în Peninsula Balcanică, Crimeea, Munții Tatra din Polonia și chiar spre regiuni din actuala Slovacie și Cehia.
Această migrație nu era haotică, ci urma rute bine stabilite, dictate de ciclurile naturii. Vara, ciobanii urcau în munți pentru pășuni proaspete, iar iarna coborau spre câmpii mai calde, precum cele din jurul Mării Egee sau stepele din sudul Rusiei. În perioada otomană și austro-ungară, granițele erau permeabile, permițând aceste deplasări libere. Însă odată cu formarea statelor naționale moderne, aceste rute au fost fragmentate de frontiere și conflicte, ducând la declinul practicii.
Un exemplu emblematic este transhumanța din Mărginimea Sibiului, o zonă din Transilvania unde păstoritul a fost central pentru economie. Aici, ciobanii nu doar supraviețuiau, ci prosperau, exportând brânză și lână pe piețe europene îndepărtate. Potrivit unor surse istorice, România se clasa pe locul trei în Europa la creșterea oilor în anii 1930, reflectând amploarea acestei tradiții.
Rutele care „desenează” harta
Dacă am privi o hartă a Europei și am trasa liniile migrațiilor transhumante românești, am obține o imagine fascinantă: un labirint de drumuri care conectează Carpații cu Munții Pindus din Grecia, cu Dinaricii din Balcani și chiar cu regiuni din estul Europei. Aceste rute nu se opreau la granițe; ele traversau teritorii care azi aparțin României, Bulgariei, Serbiei, Greciei, Albaniei, Macedoniei de Nord și Ucrainei.
De exemplu, o rută clasică pornea din Transilvania spre sud, prin Munții Balcani, ajungând iarna în câmpiile din jurul Salonicului sau chiar în Crimeea. Alte migrații mergeau spre vest, în direcția Munților Tatra, sau spre est, spre stepele rusești. Această mobilitate a permis nu doar supraviețuirea în fața invaziilor (cum ar fi cele otomane sau mongole), ci și un schimb cultural intens: vlahii au influențat limbi, obiceiuri și gastronomii locale, contribuind la formarea unor grupuri etnice precum aromânii din Grecia.
Această hartă ilustrează rutele tradiționale de transhumanță în România, arătând mișcarea sezonieră între munți și câmpii joase.
În mod metaforic, aceste drumuri „desenează” contururile Europei, evidențiind cum o practică locală a unit continentul înainte ca granițele moderne să-l divizeze. Transhumanța nu era doar despre oi; era un pod între culturi, facilitând asimilări și diversități etnice.
Importanța culturală și recunoașterea internațională
Transhumanța românească nu este doar o relicvă a trecutului; ea reprezintă un element vital al identității naționale. În 2023, România, alături de alte nouă state europene (inclusiv Grecia, Albania și Italia), a reușit să înscrie transhumanța în Patrimoniul Cultural Imaterial al Umanității UNESCO. Această recunoaștere subliniază valoarea sa ca practică sustenabilă, care promovează biodiversitatea și managementul teritoriilor rurale.
Astăzi, transhumanța se confruntă cu provocări moderne: urbanizarea, schimbările climatice și reglementările UE care restricționează mișcările fără permise oficiale. Totuși, în zone precum Munții Carpați, tradiția persistă, cu ciobani care încă urmează rute ancenstrale. Documentare recente, precum cele despre transhumanța de iarnă în Hunedoara, arată cum această viață nomadă rămâne un mod de viață pentru unii români.
Această imagine reprezintă o figură dintr-un studiu academic, ilustrând supraviețuirea transhumanței pe distanțe lungi în România.
Concluzie: Un moștenire vie
Ciobanii români, prin transhumanța lor, au „desenat” harta Europei nu cu creionul, ci cu pașii oilor și ai oamenilor. Această practică a fost un factor cheie în supraviețuirea și expansiunea culturală a poporului român, conectând munți și câmpii, națiuni și istorii. În era globalizării, transhumanța ne amintește de importanța tradițiilor sustenabile și de modul în care trecutul nomad poate inspira viitorul. Dacă vizitați România, căutați drumurile oilor – ele spun o poveste mai veche decât multe hărți moderne.
