Misterele Abdicării lui Alexandru Ioan Cuza: Între Reforme, Conspirații și Trădări
Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite Române, rămâne una dintre figurile emblematice ale istoriei românești. Născut la 20 martie 1820 în Bârlad, dintr-o familie boierească, Cuza a urcat pe tron în 1859, realizând Unirea Moldovei cu Țara Românească – un vis naționalist inspirat de revoluțiile europene din 1848. Domnia sa, marcată de reforme radicale care au modernizat societatea românească, s-a încheiat brusc în noaptea de 10/11 februarie 1866, când a fost forțat să abdice. Acest eveniment, învăluit în mistere, ridică întrebări despre conspirații, influențe externe și motive ascunse. De ce a fost înlăturat “Voievodul Unirii”? A fost o trădare internă sau o manevră orchestrată de puteri străine? Articolul de față explorează aceste enigme, bazându-se pe surse istorice diverse.
Ascensiunea și Reformele: De la Erou Național la Despot Acuzat
Cuza a beneficiat de o educație europeană, învățând limbi străine și istorie, și a urmat o carieră militară, ajungând colonel în armata moldovenească. Influențat de revoluțiile din 1848, el a fost implicat în mișcările unioniste, devenind un simbol al naționalismului românesc. Alegerea sa ca domnitor al Moldovei (5 ianuarie 1859) și al Țării Românești (24 ianuarie 1859) a fost susținută de Partida Națională și, potrivit unor istorici, de loji masonice europene, care vedeau în Unire o slăbire a influenței otomane.
Odată pe tron, Cuza a inițiat reforme profunde: secularizarea averilor mănăstirești (1863), care a trecut peste 25% din terenurile agricole în proprietatea statului, reforma agrară (1864), care a eliberat țăranii de clacă și i-a împroprietărit, și reforme fiscale, educaționale și administrative. Aceste măsuri l-au făcut popular printre țărani, dar au stârnit furia boierilor, a clerului grec (afectat de secularizare) și a unor fracțiuni politice. Speculații istorice sugerează că masoneria, din care Cuza ar fi făcut parte (lojă precum “Steaua Dunării”), a influențat aceste reforme anticlericale, văzând în cler un dușman al lojelor. Totuși, istorici precum Dan Berindei infirmă o implicare directă a masoneriei în abdicare.
Cuza a instaurat un regim autoritar după lovitura de stat din 2 mai 1864, dizolvând Parlamentul din cauza disputelor privind reformele. Acest “cezarianism” acuzat, combinat cu viața personală controversată – inclusiv relația cu Maria Obrenovici și acuzații de corupție în anturajul său (camarila condusă de Cezar Librecht) – a erodat sprijinul elitelor. Finanțele statului erau în criză, cu visteria goală din cauza costurilor reformelor și a lipsei de disciplină bugetară.
Monstruoasa Coaliție: Complotul din Umbră
Abdicarea nu a fost voluntară, ci rezultatul unei conspirații numite “Monstruoasa Coaliție”, formată din liberali radicali (Ion Ghica, C.A. Rosetti), moderați și conservatori (Petre Carp, Ioan Cantacuzino). Aceștia reproșau lui Cuza moderația reformelor, pierderile Moldovei post-Unire (mutarea capitalei la București) și tendințele dictatoriale. Agenți ruși agitau sentimente anti-unioniste în Moldova, iar grecii protestau împotriva secularizării, cerând despăgubiri și alăturându-se ambasadorului britanic Henry Bulwer.
Un complot de asasinat din aprilie 1864, orchestrat de arhimandritul Nylos, a fost dejucat la Istanbul de agenți români. Opoziția a optat pentru o lovitură violentă, atrăgând armata: coloneii Haralambie și Solomon, maiorul Lecca. Ziarul clandestin “Clopotul” promova răsturnarea, iar întâlniri secrete aveau loc la Iași. Motive externe: teama de un prinț rus pe tron, păstrarea unității recunoscute doar pe durata domniei lui Cuza de către Puterile Garante (Franța, Rusia, Prusia etc.). Premisele externe includ presiuni otomane și austriece, care vedeau în Cuza un factor destabilizator.
Misterul persistă: de ce Cuza nu a reacționat? Memoriale sugerează apatie, dispreț față de oponenți sau chiar dorința de a abdica în favoarea unui prinț străin, conform programului din 1857. O scrisoare către Napoleon al III-lea ar confirma asta, dar alții văd o tactică pentru a descuraja opoziția.
Noaptea Abdicării: Scene de Trădare și Umilință
Pe 10 februarie 1866, un denunțător anonim a avertizat Palatul despre un plan cu 4000 de oameni, dar Cuza l-a ignorat, oferindu-i bani. Garda, condusă de George Lecca (suspect de complicitate), a fost întărită, dar trădată. Colonelul Haralambie a poziționat tunuri înfășurate în fân pentru a evita zgomotul. În noaptea de 10/11 februarie, ofițeri de vânători au escaladat Palatul, intrând în dormitorul lui Cuza, unde era cu Maria Obrenovici. I-au pus revolverul la gât și l-au forțat să semneze abdicarea pe spatele unui ofițer (Căpitanul Pilat).
Actul, conceput de Ghica și Rosetti, declara: “Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi… depun astăzi cârma guvernului.” Cuza a fost îmbrăcat civil, scos printre soldați cu spatele întors (din teama reacției lor) și dus la casa lui Constantin Ciocârlan, apoi la Cotroceni și peste graniță la Predeal. Pe străzi, peste 2000 de oameni strigau de bucurie, iar armata era divizată – unii loialiști precum Solomon au fost arestați.
Consecințe și Moștenire: O Țară în Primejdie
După abdicare, s-a instituit o Locotenență Domnească (Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu, Nicolae Haralambie) și un guvern condus de Ion Ghica. Țăranii au fost alarmați, temându-se de anularea reformelor; la Iași, o demonstrație separatistă orchestrată de Rusia a cerut anularea Unirii. Poarta Otomană a mobilizat trupe, iar țara a trecut prin luni de instabilitate, evitând intervenții europene grație alegerii lui Carol de Hohenzollern în aprilie 1866.
Cuza a plecat în exil la Paris, Viena și Wiesbaden, murind în 1873. Reformele sale au pus bazele statului modern român, dar abdicarea ridică întrebări: a fost provizorie domnia sa, destinată să cedeze unui prinț străin? Implicarea masoneriei, rolul amantei și apatia lui Cuza rămân mistere, alimentate de memoriale subiective. Istoria ar fi fost diferită dacă Cuza rămânea? Poate un regat consolidat mai devreme, dar cu riscuri de dictatură sau intervenții străine.
Abdicarea lui Cuza ilustrează fragilitatea elitelor românești și jocurile geopolitice ale epocii. Misterele persistă, amintindu-ne că istoria e adesea scrisă de învingători, iar adevărul – ascuns în umbrele conspirațiilor.
