Regele Ferdinand I al României, supranumit “Întregitorul” sau “Ferdinand cel Loial”, rămâne una dintre figurile emblematice ale istoriei moderne românești. Născut pe 24 august 1865 la Sigmaringen, în Prusia, el a urcat pe tronul României în 1914, după moartea unchiului său, regele Carol I. Sub domnia sa, România a traversat Primul Război Mondial, a realizat Marea Unire din 1918 și a cunoscut reforme majore, precum cea agrară. Totuși, sfârșitul vieții sale a fost marcat de o suferință profundă, culminând cu o moarte care a aruncat națiunea în doliu profund. Acest articol explorează circumstanțele tragice ale decesului său și impactul asupra poporului român.
O boală nemiloasă: Cancerul care l-a răpus
Regele Ferdinand I a murit pe 20 iulie 1927, la vârsta de 61 de ani, în localitatea Sinaia, la reședința regală – surse indicând fie Castelul Peleș, fie Pelișor ca loc precis al ultimelor sale clipe. Cauza oficială a decesului a fost un cancer galopant la colon, o afecțiune diagnosticată târziu și care a evoluat rapid în ultimii ani ai vieții sale. Boala l-a slăbit treptat, afectându-i capacitatea de a guverna, într-un context deja complicat de crize politice și familiale.
În anii precedenți, Ferdinand se confruntase cu o sănătate precară, agravată de stresul războiului și de responsabilitățile postbelice. Unele surse istorice sugerează că regele a suferit intervenții medicale inadecvate, ceea ce ar fi putut constitui un caz de malpraxis, contribuind la declinul său rapid. Pe lângă suferința fizică, el a îndurat și tensiuni morale majore: renunțarea fiului său, principele Carol, la tron în 1925, din cauza scandalurilor personale, l-a obligat pe Ferdinand să numească nepotul Mihai ca moștenitor, sub o regență instabilă. Aceste evenimente au marcat ultimii săi ani, transformând un monarh victorios într-un om epuizat.
Moartea a survenit într-o noapte de vară, la Sinaia, un loc drag familiei regale, simbol al odihnei și al legăturii cu natura românească. Regele, înconjurat de apropiați, inclusiv de soția sa, regina Maria, s-a stins după o luptă prelungită cu boala, lăsând în urmă o țară pe cale de a intra într-o perioadă de tranziție.
Reacția națiunii: Doliu național și omagii eterne
Vestea morții regelui Ferdinand a provocat un val de tristețe în întreaga Românie. O națiune întreagă l-a plâns, recunoscând în el artizanul României Mari – țara care, la urcarea sa pe tron, avea 7,7 milioane de locuitori și 137.000 km², iar la moartea sa, ajunsese la 17,1 milioane de suflete și un teritoriu extins. Funeraliile sale, organizate cu fast național, au avut loc la Mănăstirea Curtea de Argeș, necropola tradițională a Casei Regale, unde a fost înmormântat alături de alți suverani. Evenimentul a adunat elite politice, militare și mii de cetățeni obișnuiți, transformându-se într-o manifestare de unitate națională.
Publicul l-a omagiat ca pe un erou loial, care a pus interesele României mai presus de originile sale germane, alegând să lupte alături de Antantă în război, în ciuda presiunilor familiale. Presa vremii și marturii ulterioare descriu scene de doliu profund: steaguri în bernă, slujbe religioase în toate bisericile și un sentiment colectiv de pierdere. Totuși, moștenirea sa nu a fost lipsită de controverse – unii l-au criticat pentru influența excesivă a reginei Maria sau a politicienilor ca Ion I.C. Brătianu asupra deciziilor sale.
Succesiunea a fost asigurată de regența formată din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, până la majoratul regelui Mihai în 1930. Această perioadă de tranziție a marcat începutul unor instabilități, culminând cu revenirea lui Carol al II-lea în 1930, dar moștenirea lui Ferdinand ca unificator a rămas intactă.
Concluzie: Un rege nemuritor în memoria colectivă
Moartea regelui Ferdinand I nu a fost doar sfârșitul unei vieți, ci și al unei epoci glorioase pentru România. De la un prinț străin transformat în suveran devotat, el a lăsat în urmă o țară unită și modernizată, dar și lecții despre sacrificiu și loialitate. Astăzi, la aproape un secol distanță, figura sa evocă respect și nostalgie, amintindu-ne de momentele când o națiune întreagă s-a unit în doliu pentru un lider care a pus “glasul țării” mai presus de orice. Regele Ferdinand rămâne un simbol al rezilienței românești, iar povestea sa continuă să inspire generații.
