Dacia, teritoriul care corespunde aproximativ României de astăzi, a reprezentat una dintre cele mai importante cuceriri ale Imperiului Roman. Cucerită de împăratul Traian în urma a două războaie sângeroase (101-102 și 105-106 d.Hr.), provincia Dacia a devenit un bastion strategic și economic pentru romani, bogat în aur, argint și resurse naturale. Totuși, istoria romană în Dacia nu a durat mult – doar aproximativ 165 de ani. Întrebarea când au pierdut romanii controlul asupra acestei provincii a fost dezbătută de istorici de secole, iar cele mai vechi surse antice oferă indicii cruciale despre acest moment. În acest articol, vom explora retragerea romană pe baza studiilor și textelor istorice clasice, subliniind că abandonul oficial a avut loc sub împăratul Aurelian, între 271 și 275 d.Hr.

Contextul istoric: De la cucerire la instabilitate

Pentru a înțelege pierderea Daciei, trebuie să ne întoarcem la începuturi. Împăratul Traian a lansat campaniile împotriva regatului dac condus de Decebal, motivat de dorința de expansiune și de controlul asupra bogățiilor regiunii. Victoria romană a fost imortalizată pe Columna lui Traian de la Roma, care descrie în detaliu bătăliile și supunerea dacilor. Provincia Romană Dacia a fost organizată oficial în 106 d.Hr., cu capitala la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Romanii au construit orașe, drumuri și fortificații, aducând coloniști din întregul imperiu pentru a romaniza teritoriul.

Cu toate acestea, Dacia era o provincie expusă: situată dincolo de Dunăre, era vulnerabilă la atacurile triburilor barbare, precum goții, carpiții și sarmatii. Secolul al III-lea d.Hr. a fost marcat de criza Imperiului Roman – invazii, instabilitate politică și probleme economice. Împărați precum Decius, Valerian și Gallienus au luptat să mențină frontierele, dar presiunile au crescut constant. Dacia, fiind izolată, a devenit tot mai dificil de apărat.

Momentul cheie: Retragerea sub Aurelian

Conform surselor istorice antice, romanii au abandonat Dacia sub domnia împăratului Aurelian (270-275 d.Hr.). Aurelian, supranumit “Restitutor Orbis” (Restauratorul Lumii), a preluat un imperiu aflat în haos și a decis să consolideze frontierele prin retrageri strategice. El a ordonat evacuarea trupelor și a administrației romane din Dacia, mutând populația romanizată pe malul sudic al Dunării, în noua provincie Dacia Aureliană (astăzi în Serbia și Bulgaria).

Această retragere nu a fost o înfrângere militară bruscă, ci o decizie calculată pentru a elibera resurse pentru apărarea altor zone critice, precum Galia și Orientul. Invaziile goților și ale altor triburi migratoare au jucat un rol major, făcând menținerea provinciei nesustenabilă. Data exactă este disputată: unele surse indică 271 d.Hr., altele 274-275 d.Hr., dar consensul este că procesul s-a încheiat până în 275 d.Hr., anul morții lui Aurelian.

Ce spun cele mai vechi studii și surse antice?

Cele mai vechi relatări despre pierderea Daciei provin din autori romani și bizantini din secolele III-VI d.Hr., care oferă o perspectivă contemporană sau apropiată evenimentelor. Aceste texte nu sunt întotdeauna detaliate, dar sunt esențiale pentru înțelegerea cronologiei.

• Eutropius (secolul al IV-lea d.Hr.): În “Breviarium ab urbe condita”, Eutropius, un istoric roman, afirmă clar că Dacia a fost pierdută sub Aurelian. El descrie retragerea ca pe o măsură necesară pentru a salva imperiul de la colaps, menționând că provincia a fost evacuată din cauza presiunilor barbare. Eutropius subliniază că Aurelian a abandonat Dacia pentru a consolida apărarea Dunării.
• Aurelius Victor (secolul al IV-lea d.Hr.): În “De Caesaribus”, Victor confirmă retragerea sub Aurelian, adăugând că împăratul a mutat populația și legiunile pentru a evita pierderi inutile. El vede această decizie ca pe un act de prudență, nu de slăbiciune.
• Festus (secolul al IV-lea d.Hr.): Autorul “Breviarium rerum gestarum populi Romani” menționează și el pierderea Daciei sub Aurelian, legând-o de criza generală a imperiului.

Aceste surse, scrise la doar câteva decenii sau un secol după evenimente, sunt considerate cele mai vechi și mai de încredere. Mai târziu, istorici precum Jordanes (secolul al VI-lea d.Hr.), în “Getica”, vorbesc despre invaziile gotice care au precipitat retragerea, confirmând că goții au ocupat teritoriul după plecarea romanilor. Alte texte, precum cele ale lui Zosimus (secolul al V-lea), descriu instabilitatea din regiune, dar nu oferă date precise.

Interesant este că unele surse ulterioare, precum cele din perioada bizantină, menționează o posibilă prezență romană reziduală. De exemplu, împăratul Constantin cel Mare (306-337 d.Hr.) s-a proclamat “Dacicus Maximus” în 336 d.Hr., sugerând campanii sau influență în zonă, dar aceasta nu indică o reocupare permanentă a Daciei transdanubiene.

Dezbateri moderne și continuitatea daco-romană

Deși sursele antice sunt clare asupra retragerii oficiale în 271-275 d.Hr., istoriografia modernă, mai ales în România, a generat dezbateri. Teoria continuității daco-romane susține că o parte din populație a rămas în Dacia, formând baza poporului român. Aceasta se bazează pe dovezi arheologice, lingvistice și genetice, dar nu contrazice abandonul administrativ roman. Studii recente, precum cele din arheologie, arată că fortificațiile romane au fost abandonate treptat, iar invaziile gepizilor și goților au accelerat procesul.

Cu toate acestea, cele mai vechi studii – cele antice – nu menționează o depopulare totală, ci o retragere strategică. Eutropius, de exemplu, vorbește despre mutarea populației, nu despre o exterminare. Aceste texte au fost influențate de propaganda imperială, dar rămân fundamentale.

Concluzie

Romanii au pierdut controlul efectiv asupra Daciei în jurul anilor 271-275 d.Hr., sub Aurelian, ca urmare a presiunilor barbare și a necesității de a reorganiza imperiul. Cele mai vechi studii, precum cele ale lui Eutropius, Aurelius Victor și Festus, confirmă acest moment ca pe un abandon deliberat, nu o înfrângere catastrofală. Deși dezbaterile continuă privind soarta populației locale, sursele antice oferă o imagine clară: Dacia a fost prima provincie cucerită ultima și prima abandonată prima. Această istorie subliniază fragilitatea imperiilor și lecțiile strategice învățate de romani.