Secretele prieteniei strânse dintre Mihai Eminescu și Ion Creangă. O legătură interesantă între două persoane total diferite

În istoria literaturii române, puține prietenii au captivat imaginația publicului așa cum a făcut-o cea dintre Mihai Eminescu și Ion Creangă. Doi titani ai culturii naționale, aparent opuși în temperament și stil de viață, au format o legătură profundă care a rezistat timpului și provocărilor. Eminescu, poetul romantic, melancolic și intelectual, și Creangă, povestitorul popular, vesel și plin de umor țărănesc, par a fi veniți din lumi diferite. Totuși, prietenia lor, născută în Iașul secolului al XIX-lea, ascunde secrete fascinante care explică această uniune neașteptată. Să explorăm, pas cu pas, cum s-a țesut această relație și ce a făcut-o atât de durabilă.

Cum s-au întâlnit: O întâlnire întâmplătoare pe ulițele Iașului

Povestea începe în toamna anului 1874, când Mihai Eminescu, un tânăr de aproximativ 24 de ani, sosește la Iași. Descris ca un bărbat voinic, cu frunte înaltă și păr negru lung, dat peste urechi, Eminescu era deja un spirit neliniștit, marcat de studii în străinătate și de o pasiune arzătoare pentru literatură și jurnalism. Ion Creangă, pe atunci un diacon de 37 de ani, obișnuia să bată străzile orașului, curios și sociabil. Se pare că prima lor întâlnire a avut loc pe ulițele Iașului, posibil la crâșma “Bolta Rece”, un loc frecventat de intelectuali și artiști.

Cercul literar Junimea, condus de Titu Maiorescu, a jucat un rol esențial în apropierea lor. Eminescu, invitat să se alăture societății, l-a întâlnit pe Creangă, care era deja membru. Impresia inițială a fost puternică: Eminescu a fost fascinat de naturalețea și umorul lui Creangă, de felul în care rostea proverbe și zicători populare, în timp ce Creangă a apreciat mintea ageră și erudiția poetului. Din acel moment, cei doi au devenit inseparabili – “nimeni nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu”, după cum nota un contemporan.

Diferențe aparente, dar o chimie perfectă

La prima vedere, cei doi păreau total diferiți. Mihai Eminescu era un romantic incurabil, marcat de melancolie, cu o viziune filozofică asupra lumii, influențată de lecturi din Schopenhauer și Kant. El scria poezii profunde, pline de metafore cosmice și doruri infinite, reflectând o sensibilitate interioară intensă. În contrast, Ion Creangă era un om al pământului, un fost preot cu un limbaj popular, plin de haz și ironie țărănească. Poveștile sale, precum “Amintiri din copilărie” sau “Povestea lui Harap-Alb”, erau ancorate în folclorul românesc, cu un umor robust și o simplitate aparentă care ascundea o înțelepciune profundă.

Totuși, aceste diferențe au fost tocmai liantul prieteniei. Eminescu găsea în Creangă o ancoră în realitatea cotidiană, un antidot la propriile sale frământări interioare. Creangă, la rândul său, admira erudiția lui Eminescu și îl vedea ca pe un mentor care îl încuraja să scrie. Prietenia lor era marcată de un respect reciproc profund: se numeau afectuos “bădiță Mihai” și “bădiță Ioane”, un termen de alint care sublinia egalitatea și afecțiunea lor. Amândoi erau moldoveni, împărtășeau o dragoste pentru limba română și pentru tradițiile populare, ceea ce i-a unit dincolo de aparențe.

Secrete ale prieteniei: Momente intime și influențe reciproce

Unul dintre secretele acestei legături a fost conviețuirea lor. În 1876, un an dificil pentru Eminescu, marcat de probleme financiare și sănătate șubredă, cei doi au locuit împreună în bojdeuca lui Creangă din cartierul Țicău al Iașului. Aici, au petrecut nopți întregi discutând despre literatură, viață și societate. Eminescu îl încuraja pe Creangă să-și publice poveștile, corectându-i manuscrisele și ajutându-l să le rafineze. Drept dovadă, multe dintre operele lui Creangă au fost publicate în revista “Convorbiri Literare” a Junimii, grație sprijinului lui Eminescu.

Creangă, la rândul său, i-a oferit lui Eminescu o perspectivă proaspătă asupra folclorului românesc, influențând poezia acestuia. De exemplu, elemente populare apar în lucrări precum “Luceafărul”, unde miturile și basmele se împletesc cu viziunea romantică. Prietenii lor povesteau cum cei doi pierdeau ore întregi în crâșme, râzând și povestind, cu Creangă ca maestru al anecdotelor și Eminescu ca ascultător captivat. Un alt secret era loialitatea: când Eminescu s-a mutat la București în 1877, Creangă i-a scris insistent, implorându-l să revină la Iași, simțindu-se singur fără “omul plin de învățătură”.

Contemporanii, precum A.D. Xenopol, observau că această prietenie era o dovadă că firi opuse se pot completa perfect, unind “marele povestitor cu marele poet”. Chiar și în momentele de criză, cum a fost boala lui Eminescu, Creangă a rămas un sprijin constant, deși distanța fizică i-a separat.

Moștenirea unei prietenii eterne

Prietenia dintre Eminescu și Creangă a durat până la moartea lor prematură – Eminescu în 1889, Creangă în același an, la doar câteva luni distanță. Ea reprezintă un exemplu rar de cum diferențele pot genera armonie, influențând reciproc creațiile lor și îmbogățind literatura română. Secretele ei stau în respectul mutual, în împărtășirea ideilor și în capacitatea de a se completa: Eminescu aducând profunzime intelectuală, Creangă – vitalitate populară.

Astăzi, această legătură este celebrată în muzee, cărți și evenimente culturale, amintindu-ne că adevărata prietenie transcende diferențele. În cuvintele lui Constantin Ardeleanu: “Sub ce boltă de stele a continuat…” Prietenia lor rămâne un far al culturii românești, o poveste despre cum doi oameni “total diferiți” au creat o uniune nemuritoare.