În estul Republicii Cehe, acolo unde Munţii Carpaţi îşi întind ultimul braţ spre câmpiile Moraviei, se întinde o regiune cu un nume care sună familiar oricărui român: Valahia Moravă (în cehă Valašsko sau Moravské Valašsko). Locuitorii ei, numiţi valaši (valahi), sunt urmaşii unor păstori români care au ajuns aici cu secole în urmă. Astăzi vorbesc ceha, sunt cetăţeni cehi şi catolici, dar tradiţiile, portul, arhitectura şi chiar câteva sute de cuvinte din lexicul lor de bază păstrează o amprentă românească inconfundabilă. Ei reprezintă, fără îndoială, una dintre cele mai misterioase şi mai puţin cunoscute comunităţi de origine românească din afara graniţelor ţării noastre.
Problema valahilor moravi nu este doar una de curiozitate istorică. Este o pagină uitată din marea epopee a poporului român, o dovadă vie că „românitatea” nu s-a oprit la Carpaţii noştri, ci a urcat pe crestele lor până în inima Europei Centrale. Cehii înşişi au numit regiunea Valašsko tocmai pentru a marca originea etnică a celor care au colonizat-o. Iar noi, românii, prea puţin ştim despre ei.
Două mari teorii despre origini
Istoricii sunt împărţiţi în două tabere principale.
Prima, susţinută mai ales de cercetători români (inclusiv Eugen Lozovan în Dacia sacra), vede în valahii moravi descendenţi direcţi ai dacilor liberi sau ai daco-romanilor care, încă din antichitate, s-au extins spre nord-vest. Argumentul: regatul lui Burebista ajungea, potrivit unor surse, până în zonele actualei Elveţii şi Moravii. Cronicarul bizantin Ioannis Skylitzes menţionează chiar în anul 976 un schimb de populaţii: vlahii (români) din sudul Dunării, care se opuseseră împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul, au fost mutaţi în Moravia, în locul sârbilor albi aduşi din Lusacia.
A doua teorie, mai acceptată de istoricii cehi şi slovaci, vorbeşte despre o migraţie medievală masivă între secolele al XIII-lea şi al XVII-lea. Păstori români din Transilvania, Maramureş, Crişana, Banat şi chiar zona Timocului au urcat pe Carpaţi urmând drumurile transhumanţei. Oprimări ungare, căutarea de păşuni noi şi chemarea regilor cehi şi polonezi care aveau nevoie de ciobani pricepuţi i-au adus aici. Documente maghiare şi cehe din secolele XIV-XVI confirmă instalarea „valahilor” sub Jus Valachorum (Dreptul Valah) – un sistem de autonomie pastorală care le garanta libertate, autoguvernare şi obligaţii militare.
Indiferent de teorie, un lucru este cert: au venit ca români (vlahi), ortodocşi, vorbind o limbă romanică, şi au adus cu ei o civilizaţie a munţilor.
Peisajele Valahiei Morave – munţi împăduriţi, văi verzi şi sate risipite – amintesc puternic de Carpaţii româneşti.
Viaţa de păstori liberi şi războinici
Valahii moravi nu erau simpli ţărani. Ei trăiau după Dreptul Valah (Lex Antiqua Valachorum), un cod cutumiar care reglementa păşunatul, împărţirea oilor, pedepsele şi chiar alegerea conducătorilor (bača – baciul). Economia se baza pe oi, brânzeturi (brynza, jintiţă), lemn şi meşteşuguri. Arhitectura lor – case din bârne cu acoperişuri înalte, kolibe (colibe de ciobani), strungi – a dat naştere stilului valah specific, vizibil şi astăzi în muzeele în aer liber.
Au fost şi războinici temuţi. În Războiul de 30 de ani (1618-1648) s-au ridicat împotriva Habsburgilor. Cronica lui Jan Amos Comenius notează că „moravii din munţii de lângă Vsetín îşi spun valahi şi sunt un neam deosebit de războinic”. Au controlat temporar estul Moraviei, au jefuit oraşe imperiale, au aliat cu protestanţii unguri, danezii şi suedezii. Generalul Albrecht von Wallenstein se plângea personal împăratului că „valahii sunt turbaţii de care nu putem scăpa”. În 1644, o campanie masivă habsburgică a dus la înfrângere: sute de execuţii, sate arse, confiscări de turme. Aproximativ o treime din populaţia masculină a pierit. Supravieţuitorii au fost forţaţi să treacă la catolicism.
Această rezistenţă dârză a rămas în memoria colectivă. Valahii nu s-au supus niciodată complet.
Asimilarea şi urmele româneşti care au supravieţuit
Secolele de izolare au făcut ca limba română să se piardă treptat. Astăzi valahii vorbesc un dialect ceh-slovac cu influenţe poloneze şi est-slave, dar lexicul pastoral a rămas plin de cuvinte româneşti:
- bača (baci)
- brynza (brânză)
- žinčica (jintiţă)
- putyra (putină)
- strunka (strungă)
- košár (coşar)
- galeta (găleată)
Genetica modernă confirmă legătura: haplogrupurile Y-cromozomiale ale valahilor moravi seamănă mai mult cu cele ale aromânilor şi altor grupuri balcanice izolate decât cu populaţia cehă înconjurătoare.
Portul tradiţional – cămăşi albe brodate, pieptare, pălării cu pene, opinci – costumele de sărbătoare, dansurile şi muzica (influenţate de fujara, fluierul lung de cioban) păstrează un aer românesc inconfundabil. Bucătăria: brânzeturi afumate, supă de varză acră, colaci.
Muzeul în aer liber din Rožnov pod Radhoštěm – cel mai mare muzeu etnografic al culturii valahe – recreează exact satele de acum 300 de ani. Case, biserici de lemn, ateliere, turme de oi: un fragment viu din istoria noastră comună.
Renaşterea identităţii în secolul XXI
După 1989, odată cu democratizarea Cehiei, valahii şi-au redescoperit moştenirea. În 1997, un grup de entuziaşti (printre care actorul Boleslav Polívka şi fotograful Tomáš Harabiš) a creat, în glumă şi seriozitate, Regatul Valahiei (Valašské království) – un „stat” fictiv cu paşapoarte, monedă (iurovalsar), imn, ambasade şi chiar fabrică de ţuică de prune. Peste 80.000 de „paşapoarte” au fost emise; ele funcţionează ca reduceri turistice. Este o modalitate inteligentă de a promova regiunea şi de a păstra identitatea.
Personalităţi celebre originare din Valahia Moravă sau din zonele învecinate:
- Tomáš Baťa şi Jan Antonín Baťa (fondatorii imperiului de încălţăminte Bata)
- Ivana Trump (născută Zelníčková)
- fotbalistul Milan Baroš
- compozitorul Leoš Janáček
- alergătorul Emil Zátopek
- tenismanul Tomáš Berdych
Toţi poartă în gene şi în nume ecoul acelor păstori veniţi din Carpaţii româneşti.
De ce contează pentru noi, românii?
Valahii din Moravia nu sunt o „minoritate română” în sensul actual (nu mai vorbesc româna şi nu au statut oficial de minoritate naţională). Sunt ceva mai profund: o ramură a arborelui nostru etnic care a crescut separat, dar a rămas vie prin cultură. Ei demonstrează continuitatea civilizaţiei carpatice româneşti pe un spaţiu imens, de la Dunăre până la Beskizi.
În ultimii ani, interesul a crescut. Expoziţii foto la Muzeul Satului din Bucureşti (2024), documentare, cărţi, vizite ale fotografilor orădeni Constantin Demeter, Ovidiu Gabor şi Gheorghe Petrila. Muzeul din Rožnov primeşte tot mai mulţi turişti români. Este momentul să nu-i mai uităm.
Valahii moravi ne amintesc că istoria noastră nu se opreşte la frontierele de azi. Ei sunt dovada vie că, acolo unde au păscut oile strămoşilor noştri, a înflorit o cultură românească autentică. Iar noi, cei de acasă, avem datoria morală să le recunoaştem locul în marea familie a neamului.
Căci, aşa cum spuneau bătrânii valahi: „Unde e baciul, acolo e şi turma”. Iar turma noastră istorică este mai mare decât credem.
