Cei mai vechi locuitori ai Văii Jiului purtau numele de momârlani. Se spune despre ei că sunt urmaşii dacilor în acest ţinut de munte, în care urbanizarea a dus la alterarea tradiţiilor seculare, păstrate însă cu sfinţenie de comunitatea din ce în ce mai restrânsă din aşezările rurale de munte.
Momârlanii sunt o comunitate mică din România, ce reprezintă băştinaşii din vechile sate ale Văii Jiului. Ei au fost primii locuitori ai aşezărilor de munte, cu mult timp înainte ca ţinutul cărbunelui să atragă oameni din celelalte zone ale ţării şi din întreg Imperiul Austro-Ungar, cu secole înainte ca Valea Jiului să devină cea mai urbanizată zonă a Hunedoarei.
Urmaşii dacilor, aşa cum sunt numiţi momârlanii, au păstrat tradiţii vechi, fascinante pentru cei care le vizitează locurile. Momârlanii şi-au ridicat casele la fel cum o făceau strămoşii daci, portul tradiţional le era asemănător cu cel al dacilor înfăţişaţi în scenele Columnei lui Traian, iar morţii şi-i îngropau în grădinile caselor, pentru ca sufletele lor să aibă parte de linişte.
Comunitatea momârlanilor este din ce în ce mai restrânsă, însă povestea, istoria şi obiceiurile lor sunt impresionante.
David Ansted, un celebru geolog englez care călătorise în anii 1860 în Valea Jiului, relata despre sălbăticia locurilor şi despre portul şi înfăţişarea pitoreşti ale oamenilor din aşezările de munte. „Un număr mic de sate se găsesc aici şi acestea sunt populate de un amestec al valahilor harnici, care pot fi văzuţi în general păstorindu-şi turmele şi cultivându-şi pământurile. Sunt foarte pitoreşti la înfăţişare şi port şi sunt înclinaţi să fie prietenoşi.
Cirezile lor sunt aproape la fel de pitoreşti ca ei. Vitele lor sunt aproape toate albe-crem, cu coarne încovoiate elegant, având o lungime neobişnuită. Caii sunt mici şi asprii, dar foarte destoinici în muncă şi cu un temperament bun”.
Autorul povestea, în cartea “O excursie scurtă în Ungaria şi Transilvania în anul 1862”, despre o aşezare a Văii Jiului, în care a fost întâmpinat de un copil de opt ani care cânta la un fluier din stuf. „Cu acest instrument clasic la care cânta, copilul ne-a purtat înapoi în timpurile Arcadiei (n.r. o regiune antică a Greciei) şi probabil şi el reprezintă o populaţie la fel cu cea care era aici în urmă cu 2.000 de ani”, scria David Ansted. Acesta remarca imensa bogăţie în cărbune a zonei şi faptul că existau urme ale exploatării lui din perioada antică. „Aici sunt urmele unor incendii imense, însă localnicii nu au idee despre originea lor. Arderile au avut loc, probabil, cu foarte mult timp în urmă, poate înainte ca romanii să intre în Ţara Românească. Poate aici locuitorii păgâni îşi ardeau morţii ori focurile mari ar fi fost făcute şi întreţinute ca semnale, pentru o vreme îndelungată“, relata David Ansted.
Despre momârlani relata şi Aron Densuşianu, în volumul “Suveniri şi impresiuni de călătorie”, publicat în Familia, în 1866. Istoricul a călătorit în ţinuturile Hunedoarei, ale Haţegului şi Văii Jiului şi a relatat despre locurile şi oamenii întâlniţi. „Bărbaţii cei mai frumoşi se află în ţinutul Jiului, care altminterea este despărţit prin munţi de Valea Haţegului şi geografic nu se ţine strâns de ea. Bărbaţii din acest ţinut sunt adevăraţi atleţi. Statura înaltă şi dreaptă ca bradul, bine legată şi compactă. Spate lat, piept arcuit, faţa prelungă, brunetă, nas proporţionat drept sau puţin vulturiu, ochii mari pătrunzători, frunte înaltă, păr des, lung, castaniu. Dar pe cât sunt de frumoşi bărbaţii pe atât sunt de urâte femeile. Şi ele sunt de o statură înaltă, dar neregulată, trăsături bărbăteşti, dar asemenea neregulate. Locuitorii mai de la şes trăiesc cu agricultura, cei de sub poalele munţilor cu puţină agricultură şi cu negoţul de scânduri şi şindrile. Iar cei de prin locurile muntoase trăiesc cu economia de vite. Muntenii coboară la târg cu vite şi se reîntorc acasă încărcaţi cu bucate. Bătrâni şi tineri, toţi poartă dinainte la brâu o teacă cu un cuţit şi o furcuţia care adeseori au dimensiunea unor hangere. Teaca şi-o face fiecare din lemn de tei sau de salcie şi o leagă în plumb, aramă sau şi argint. Ar crede cineva că aceşti oameni, la cea mai mică ocaziune vor fi făcând întrebuinţare de cuţitele din teacă. Din contră, ei se ajută cu ele numai în lucruri economice şi la mâncare. Când se ceartă şi se bat folosesc pumni sau aleargă la pari din gard şi cuţitele rămân în teacă nemişcate”, îi prezenta Aron Densuşianu.
Scriitorul Jules Verne a plasat acţiunea celebrului roman „Castelul din Carpaţi“, publicat la sfârşitul secolului XIX, în împrejurimile unei cetăţi misterioase, aflată pe un pisc deasupra trecătorii Vulcan. Primul personaj înfăţişat de autor este ciobanul Frik, din satul Werst, care îşi păstorea turmele la marginea unui podiş plin de verdeaţă de la poalele Retezatului. Frik ar fi putut fi momârlan, dată fiind zona în care acţiunea romanului şi eroul ei erau plasaţi. Era descris astfel: „La picioarele lui înfipte în nişte încălţări grosolane şi caraghioase de lemn nu murmura Lignon-ul, ci Jiul valah, ale cărui ape proaspete şi pastorale ar fi fost demne să curgă prin meandrele romanului Astreei. Frik din satul Werst ― aşa se numea acest rustic păstor, la fel de neîngrijit ca şi animalele sale, bun să locuiască în acea cloacă sordidă ridicată la intrarea în sat, unde oile şi porcii lui creşteau într-o revoltătoare păducherie. Trântit pe o movilă acoperită cu iarbă, dormea cu un ochi, veghind cu celălalt, cu pipa lui mare în gură, fluierându-şi, uneori, câinii, când vreo oaie se îndepărta de păşune sau sunând în bucium şi trezind ecoul munţilor. Credulitatea celor din jur îi atribuie, fără să stea prea mult pe gânduri, haruri miraculoase; dăruit cu puterea vrăjitoriei, face farmece oamenilor şi animalelor, îndulceşte sau aspreşte ursita, vinde prafuri aducătoare de plăceri, de la el se cumpără băuturile şi formele magice. Frik era văzut ca un vrăjitor; un evocator de arătări fantastice. Dacă stăteai să-i dai crezare, vampirii şi vârcolacii îi dădeau ascultare; îl întâlneai, la apus de lună, în nopţile întunecoase, asemenea altora ca el, de pe alte meleaguri, călare pe roţile morilor, vorbind cu lupii sau visând la stele”, îl descria Jules Verne.
Istoricul Nicolae Iorga a călătorit în Valea Jiului la începutul secolului trecut şi a descris locuitorii Petroşaniului în cartea „Neamul Românesc şi Ţara Ungurească”, publicată în 1906, de Editura Minerva. La acea vreme, aşezarea numită Petrozseny era o comună mare, invadată de străini din întreg Imperiul Austro – Ungar, dornici să se îmbogăţească muncind în exploatările carbonifere. În lumea cosmopolită a Petroşaniului, băştinaşii, oameni ai muntelui, erau descrişi astfel: „În Straja, pe acele locuri, sămănate cu cruci de lemn supt acoperişuri de şindrilă spartă, patima de câştig a liftelor lumii nu a gonit viaţa de ticnă senină a ciobanului pletos şi miţos, care-şi mână oile pe plaiuri. Şi în acest iad negru al „Petrozsenylor”, îl mai vezi mergând pe căluţul împovărat de desagi, privind cu ochi mari liniştiţi la acest mare zbucium urât, care lui i se pare zadarmic, la această pripită despoiere a firii de toate darurile şi frumuseţile ei”, scria istoricul despre oamenii din comunităţile vechi ale locului.
Potrivit etnologului Dumitru Gălăţan Jieţ, numele de momârlani a fost dat băştinaşilor din aşezările Văii Jiului spre sfârşitul secolului XIX şi este tradus prin „rămăşiţe” sau „urmaşi”. Străinii din Imepriul Austro-Ungar ajunşi în zonă în număr tot mai mare o dată cu dezvoltarea mineritului au fost cei care i-au denumit astfel pe localnici, spune autorul mai multor cărţi despre momârlani. La rândul lor, spune etnologul, cei care au venit din alte zone în Valea Jiului au fost numiţi „barabe”, ceea ce însemna pentru localnici intruşi, străini sau oameni fără ţară. Timpul a făcut ca mare parte a populaţiilor să se amestece, iar numărul momârlanilor păstrători de tradiţii să se reducă până aproape de dispariţie.
Momârlanii mai pot fi întâlniţi în satele Tirici, Răscoala, Cimpa, Moliviş, Jieţ, Lunc sau în cătunele de pe munţi, din zona Petroşaniului.
În 1937, istoricul Ion Vintilescu îi descria pe localnicii satelor de munte din împrejurimile Văii Jiului în articolul „Merişor, un sat de momârlani”, publicat în revista Sociologie românească, a Institutului Social Român. „Citeşti pe faţa săteanului, când stai cu el de vorbă, dacă nu ţi-o mărturiseşte direct, dorinţa lui de spaţiu larg. Diferenţa de clasă nu există şi nici bătrânii nu pomenesc că ar fi existat vreodată. Toţi sunt o apă şi un pământ. Îşi dau seama însă că sunt cei mai înapoiaţi dintre locuitorii ţinutului şi nu ascund calificativul peiorativ „momârlan” – care trudeşte singuratec la munte – pe care li-l adresează sătenii din părţile mai bogate ale Ţării Haţegului. Merişoreanul trăieşte mai mult retras în mijlocul averii lui, muncind de dimineaţa până seara, interesându-se puţin de ceea ce se petrece în jur. Izolarea a ajuns pentru ei o deprindere intrată în fire. Abia cu venirea toamnei coboară vitele către sat şi deci se apropie şi oamenii. Originalitatea vieţii merişorenilor se manifestă şi în distracţiile lor. Ei nu cunosc şi nici nu întrebuinţează la petreceri alt obiect de cântat decât fluierul. Lăutari sau altfel de cântăreţi nu întâlneşti aici, căci aproape toţi satenii ştiu să zică din fluier. Fiecare familie işi ingroapă morţii in grădina cu pomi, ca peste câţiva ani să crească peste morminte. Cultul şi amintirea morţilor sunt şterse aproape cu totul”, scria Ion Vintilescu, în 1937
Despre superstiţiile momârlanilor a scris Dumitru Gălăţan Jieţ în seria de volume „Riturile de trecere în Ţinutul Momârlanilor”: „Naşterea”, „Căsătoria”, „Înmormântarea”, publicată în 2011 – 2012. Potrivit autorului, femeilor însărcinate le erau interzise pe durata sarcinii mai multe lucruri, din cauza superstiţiilor. „Gravida nu avea voie să dea cuiva jar din soba casei, deoarece va naşte un copil cu bube. Nu avea nimeni voie în jur să ameninţe gravida cu cuţitul, căci va naşte un copil fricos. Gravidei îi era interzis să privească ciungi, ologi şi în general orice persoană cu handicap, căci va naşte copii cu probleme. Gravida nu trebuia să sărute icoanele din biserică pentru a nu naşte copii slabi precum sfinţii”, exemplifica Dumitru Gălăţan Jieţ. În tradiţia locală, o mulţime de superstiţii erau legate de prevestirea morţii în familiile momârlanilor. „Visarea unei gropi pentru mort sau morminte proaspete poate prevesti o moarte în familie. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi atunci când visezi că îţi cad dinţii, când visezi convorbirea cu un mort, mai ales atunci când te cheamă să-l însoţeşti. A te visa mire sau mireasă prezintă, în tradiţiile momârlanilor, pericolul ca moartea să dea târcoale casei”, relata autorul.
Urlatul prelung al câinelui din curte, cântecul cucului sau al cucuvelei în vecinătatea casei, spargerea sticlei de la lampa de gaz erau considerate semne rele. Sinuciderile erau rare, iar cei care alegeau să îşi curme viaţa, spânzurându-se de crengile unor copaci aveau parte de o înmormântare cu totul ieşită din comun. Era săpată o groapă sub pom, iar oamenii tăiau laţul în care sinucigaşul îşi
