Adevărul despre răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan. Iobagii Transilvaniei au semănat teroare în ultima mare revoltă ţărănească

În anul 1784, Transilvania a început să ”fiarbă”. Europa a fost martoră, în acel an, la ultima mare ridicare a iobagilor, sau mai precis a ţăranilor aserviţi, la luptă. Cunoscută în istoriografia românească drept răscoala lui Horea, Cloşa şi Crişan, această ridicare la luptă a cutremurat Transilvania şi i-a făcut pe imperiali să schimbe statutul iobagilor în această regiune. Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan a fost marcată de nedreptate, cruzime, trădare şi în final de execuţii tipic medievale.

Rădăcinile unei explozii anunțate

Răscoala din 1784 nu a apărut din neant. Ea a fost rodul unei acumulări îndelungate de umilințe, exploatare și disperare. Țărănimea iobagă din Transilvania trăia sub un sistem feudal dintre cele mai apăsătoare din Europa acelei vremi. Iobagii erau legați de pământ, obligați la robotă — muncă gratuită în folosul nobililor — uneori până la patru zile pe săptămână, plăteau dijme din recoltă, taxe pentru mori, pentru păduri, pentru dreptul de a-și căsători copiii. Viața lor aparținea, în fapt, stăpânului de moșie.

Nobilimea maghiară, care domina viața politică și economică a Transilvaniei, privea cu dispreț populația română majoritară. Românii nu aveau reprezentare politică în Dieta Transilvaniei, nu aveau dreptul de a deține funcții publice și erau excluși din cele „Trei Națiuni” recunoscute oficial — maghiarii, sașii și secuii. Religia ortodoxă, deși tolerată, era inferioară confesiunilor privilegiate.

Paradoxul istoriei a făcut ca tocmai un împărat luminat, Iosif al II-lea, să pună fără voie fitilul la butoiul cu pulbere. Prin reformele sale, împăratul încercase să modernizeze imperiul, să limiteze puterea nobilimii și să îmbunătățească soarta țăranilor. Un decret din 1781 acordase iobagilor libertatea de mișcare și abolise dependența personală față de nobil. Altul, din 1784, anunța recensământul general și intenția de a recruta iobagi în armata imperială.

Zvonul s-a răspândit cu iuțeala focului prin sate: împăratul vrea să-i înarmeze pe țărani. Unii au înțeles mai mult — că vor deveni oameni liberi dacă se înrolează. La Câmpeni și în împrejurimi, mulțimi de țărani s-au prezentat la recrutare. Autoritățile locale, controlate de nobili, i-au respins și i-au pedepsit pe „agitatori”. Era ultima picătură.

Trei oameni, un destin comun

Vasile Ursu Nicola, cunoscut în istorie ca Horea, era un om în vârstă de aproximativ cincizeci de ani când a condus răscoala. Născut în satul Albac din Munții Apuseni, fusese de două ori la Viena pentru a prezenta împăratului plângerile iobagilor din zonă. Vorbea bine, cunoștea legea și era respectat de oamenii din munți. Nu era un simplu răzvrătit — era un lider conștient de scopurile sale, care credea că acțiunea sa era în concordanță cu voința împărătească.

Ioan Oargă, numit Cloșca, era iobag din satul Cărpiniș, prieten apropiat și om de încredere al lui Horea. Împreună participaseră la petiții și călătorii la Viena. Mai tăcut decât Horea, Cloșca era organizatorul practic al mișcării.

Gheorghe Crișan venea din Vaca (azi Crișan, județul Alba) și fusese cel mai activ în mobilizarea țăranilor din zona Zărandului. Era mai impulsiv decât ceilalți doi, mai înfierbântat în acțiuni — calitate care l-a adus la primele ciocniri sângeroase.

Focul se aprinde: octombrie 1784

În noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie 1784, răscoala a izbucnit la Brad. Crișan a adunat câteva sute de țărani și a atacat reședința nobilului local. Violența s-a dezlănțuit cu o furie acumulată de generații. Casele nobililor au fost incendiate, moșiile prădate, iar unii nobili uciși.

Vestea s-a răspândit rapid. În câteva zile, mii de țărani s-au alăturat răscoalei. Horea și Cloșca au preluat conducerea și au încercat să organizeze această masă umană furioasă. La apogeul său, răscoala a cuprins o mare parte din Transilvania, cu peste treizeci de mii de participanți după unele estimări — o cifră impresionantă pentru un imperiu obișnuit cu ordine și supunere.

Programul răsculaților, în măsura în care putem vorbi de unul, cuprindea abolirea iobăgiei, egalitatea față de nobili și recunoașterea drepturilor românilor. Horea ar fi afirmat că acționează din ordinul împăratului — o strategie tactică menită să confere legitimitate mișcării, dar și o reflectare a credinței sale reale că împăratul cel bun îi va susține împotriva nobilimii tiranice.

Teroarea: o armă a disperării

Istoria nu poate fi rescrisă în culori exclusiv eroice. Răscoala lui Horea a fost însoțită de violențe extreme care au șocat Europa vremii. Sute de case nobiliare și conace au fost incendiate și distruse în totalitate. Proprietăți întregi au fost jefuite. Zeci de nobili și membri ai familiilor lor au fost uciși — bărbați, femei, uneori chiar copii. Unele surse contemporane descriu scene de o cruzime deosebită.

Cifrele exacte sunt disputate de istorici, dar este cert că în câteva săptămâni au murit între 150 și peste 200 de nobili și persoane din anturajul lor. Sute de gospodării au fost distruse. Întreaga nobilime transilvăneană trăia în teroare, mulți fugind spre orașe sau în alte provincii imperiale.

Cum explicăm această violență? Istoricii au oferit mai multe răspunsuri. În primul rând, ea era expresia urii acumulate de secole — a oamenilor care nu avuseseră niciodată un alt mijloc de a se exprima. În al doilea rând, răscoala era lipsită de o conducere militară profesionistă; Horea și Cloșca nu puteau controla mii de oameni furioși, mulți conduși de resentimente personale față de stăpânii lor. În al treilea rând, în contextul epocii, violența revoltelor țărănești era o caracteristică universală — de la Pugaciov în Rusia la jacqueriile franceze.

Cu toate acestea, teroarea semănată de răsculați a împiedicat obținerea unor alianțe mai largi și a dat autorităților imperiale justificarea morală de a suprima răscoala cu forța.

Răspunsul Imperiului

Curtea de la Viena s-a aflat într-o poziție delicată. Iosif al II-lea nu putea tolera o revoltă armată în imperiul său, dar nici nu putea da dreptate în totalitate nobilimii maghiare pe care o considera o frână în calea reformelor sale. A trimis trupe, dar a emis și proclamații prin care le promitea iobagilor iertare dacă depuneau armele.

Generalul Preiss a condus operațiunile militare. Armata imperială, bine organizată și disciplinată, a dispus rapid de oștile țărănești improvizate. Până la sfârșitul lunii noiembrie 1784, rezistența organizată era practic înăbușită. Unele grupuri izolate au continuat să lupte, dar fără niciun viitor.

Horea și Cloșca au încercat să se ascundă în munți. Au fost trădați de un alt iobag, Petru Niță din Riu Mare — un episod tragic care a arătat că solidaritatea clasială nu era absolută. Cei doi lideri au fost prinși în ianuarie 1785 în Pădurea Scorușet. Crișan fusese capturat ceva mai devreme.

Judecata și sfârșitul

Procesul a început la Alba Iulia în februarie 1785. Curtea imperială, spre surprinderea nobilimii, a refuzat să acorde nobililor satisfacția unui proces condus de ei — a preluat judecata sub autoritate imperială. Acuzațiile erau grave: răscoală armată, incendiere, jaf și omucidere.

Crișan a evitat execuția sinucigându-se în celulă, în noaptea de 12 spre 13 februarie 1785 — unii susțin că a fost ajutat sau chiar ucis, dar dovezi concludente nu există. Horea și Cloșca au fost condamnați la moarte.

Execuția din 28 februarie 1785 a fost concepută ca spectacol al puterii imperiale și avertisment pentru viitor. Cei doi au fost urcați pe roată — una dintre cele mai barbare metode de execuție ale epocii — în fața unei mulțimi uriașe adunate la Alba Iulia. Erau de față nobili, soldați, orășeni și mii de țărani aduși din sate. Trupurile au fost tăiate în bucăți și expuse în mai multe locuri din Transilvania, ca semn că ordinea era restabilită.

Martorii contemporani notează că Horea a murit fără să scoată un strigăt, privind mulțimea cu seninătate. Această imagine a intrat în conștiința colectivă română.

Urmările: paradoxul reformei

Istoria răscoalei lui Horea are un epilog paradoxal. La câteva luni după înăbușirea violentă a revoltei, în august 1785, Iosif al II-lea a emis Edictul de abolire a iobăgiei în Transilvania. Iobagii primeau libertatea personală, dreptul de a se muta, de a-și alege meseria, de a se căsători fără acordul nobilului.

Legătura directă de cauzalitate este disputată — reformele erau planificate de Iosif al II-lea și înaintea răscoalei, ca parte a programului său iluminist. Dar este greu de crezut că violența din toamna lui 1784 nu a accelerat decizia imperială, arătând cât de explozivă devenise situația iobagilor.

Nobilimea maghiară a privit cu furie această reformă, văzând-o ca o recompensă dată celor care ridicaseră sabia. Tensiunile au rămas adânci și au continuat să marcheze istoria Transilvaniei în deceniile următoare.

Moștenirea: eroi, teroriști sau victime?

Evaluarea istorică a răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan a oscilat dramatic de-a lungul timpului, reflectând mai degrabă contextul politic al evaluatorilor decât realitatea istorică.

În istoriografia română, cei trei au devenit eroi naționali — precursori ai Revoluției de la 1848 și ai luptei pentru emancipare națională. Numele lor împodobesc școli, străzi și monumente. Horea este perceput ca un Spartacus românesc, om al poporului care s-a ridicat împotriva tiraniei.

Istoriografia maghiară tradițională i-a descris multă vreme ca pe niște criminali și teroriști care au semănat moarte și distrugere, ignorând cauzele sociale ale revoltei.

Istoriografia modernă, mai nuanțată, încearcă să țină seama de ambele perspective: să recunoască dreptatea cauzei țărănești și suferința acumulată a iobagilor, fără a minimiza violențele reale comise în timpul răscoalei. Revolta a fost, simultan, un strigăt justificat de dreptate și un episod de teroare rurală.

Ceea ce rămâne indiscutabil este că Horea, Cloșca și Crișan au articulat, poate pentru ultima oară în istoria medievală a regiunii, vocea colectivă a milioane de oameni reduși la tăcere de un sistem inuman. Că au făcut-o prin violență este, în parte, o reflectare a sistemului care nu le lăsase altă cale.

Concluzie: ultima mare revoltă țărănească

Răscoala din 1784 a fost ultima mare revoltă țărănească din spațiul transilvănean — și, într-un sens mai larg, unul dintre ultimele ecouri ale Evului Mediu feudal în Europa Centrală. După ea, lupta pentru drepturile românilor a luat alte forme: petiții, mișcări culturale, revoluții cu programe politice articulate.

Horea, Cloșca și Crișan nu au câștigat. Au murit pe roată, trupurile le-au fost expuse ca avertisment, iar răscoala lor a fost înăbușită în sânge. Și totuși, câteva luni mai târziu, iobăgia era abolită. Și totuși, amintirea lor a supraviețuit imperiilor și regimurilor care au trecut peste aceste pământuri.

Poate că aceasta este definiția unui succes tragic: să pierzi totul și, prin aceasta, să schimbi ceva.