De ce Radu cel Frumos l-a trădat pe Vlad Țepeș, fratele său?

În istoria zbuciumată a Țării Românești din secolul al XV-lea, relația dintre cei doi frați, Vlad III Țepeș și Radu III cel Frumos, reprezintă un capitol plin de intrigi, loialități împărțite și ambiții politice. Vlad Țepeș, cunoscut pentru cruzimea sa față de dușmani și pentru rezistența anti-otomană, a fost trădat de propriul frate, Radu, care a ales să se alieze cu Imperiul Otoman. Această trădare nu a fost doar o chestiune personală, ci una influențată de contextul geopolitic al epocii, de experiențele copilăriei și de interesele marilor puteri ale vremii. Articolul de față explorează motivele din spatele acestei trădări, bazându-se pe surse istorice, pentru a înțelege de ce un frate a ales să-l detroneze pe celălalt.

Contextul istoric: O copilărie marcată de ostatici și influențe otomane

Vlad III (născut în jurul anului 1431) și Radu III (născut circa 1437-1439) erau fiii lui Vlad II Dracul, voievod al Țării Românești, și ai Vasilisei Mușat, o prințesă moldoveană. Familia lor făcea parte din Casa de Basarab, o dinastie care lupta pentru supraviețuire între marile puteri: Regatul Ungariei, Imperiul Otoman și Principatul Moldovei. În 1442, pentru a-și asigura tronul cu sprijinul otoman, Vlad Dracul i-a trimis pe cei doi fii legitimi ca ostatici la curtea sultanului Murad al II-lea. Această decizie a fost parte a unui tratat care garanta loialitatea Țării Românești față de Poartă.

Cei doi frați au fost crescuți la Istanbul, unde au studiat logica, Coranul, limbile turcă și persană. Experiența ostaticirii i-a marcat profund, dar în moduri diferite. Vlad Țepeș, mai mare cu câțiva ani, a dezvoltat o ură profundă față de otomani, văzând alianța tatălui său ca o trădare față de Ordinul Dragonului, un ordin cavaleresc creștin anti-otoman la care Vlad Dracul aderase. Vlad a fost eliberat în 1448, după asasinarea tatălui lor de către Ioan de Hunedoara, voievodul Transilvaniei, și a început să-și croiască drumul spre tronul Țării Românești cu sprijin maghiar.

Radu, în schimb, a rămas mai mult timp la curtea otomană, convertindu-se la islamul sunit (deși a păstrat elemente ale credinței ortodoxe). El a devenit un favorit al tânărului Mehmed al II-lea, viitorul cuceritor al Constantinopolului. Cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil relatează o anecdotă controversată: Radu, invitat în dormitorul sultanului, l-ar fi rănit cu un cuțit pe Mehmed, dar a fost iertat și a devenit unul dintre apropiații săi. Această relație apropiată, posibil cu conotații personale (unele surse sugerează o legătură homosexuală), l-a integrat pe Radu în elita otomană. El a participat la asediul Constantinopolului în 1453 și a locuit în Palatul Topkapı, adoptând stilul de viață otoman.

Această diferență în traiectorii – Vlad ca luptător anti-otoman, Radu ca aliat al Porții – a pus bazele conflictului viitor.

Ascensiunea lui Vlad Țepeș și răscoala anti-otomană

Vlad Țepeș a obținut tronul Țării Românești în 1456, inițial cu sprijin maghiar. Domnia sa a fost marcată de o politică dură față de boieri, pe care îi considera responsabili pentru instabilitatea țării, și de o rezistență fermă împotriva otomanilor. În 1459, Vlad a refuzat să mai plătească tributul anual către Poartă, ucigând soli otomani și lansând raiduri în teritoriile controlate de turci. Susținut de Papa Pius al II-lea și de regele Ungariei Matei Corvin, Vlad visa la o cruciadă creștină împotriva Imperiului Otoman.

Această atitudine războinică l-a pus în conflict direct cu Mehmed al II-lea, care vedea în Vlad o amenințare la granițele imperiului. Sultanul, proaspăt cuceritor al Constantinopolului, a decis să intervină militar pentru a restabili controlul asupra Țării Românești.

Trădarea din 1462: Invazia otomană și rolul lui Radu

Punctul culminant al trădării a venit în 1462, când Mehmed al II-lea a lansat o invazie masivă împotriva Țării Românești, cu o armată estimată la 120.000 de soldați și 175 de nave. Scopul era să-l detroneze pe Vlad și să-l instaleze pe Radu ca voievod loial Porții. Radu a fost adus pe malul Dunării pentru a atrage boierii nemulțumiți de cruzimea fratelui său. El a promis pace, o domnie blândă și restaurarea privilegiilor boierești, ceea ce a convins mulți nobili din București și Târgoviște să treacă de partea sa.

Vlad Țepeș a rezistat eroic, aplicând tactica pământului pârjolit și lansând atacuri de gherilă. Celebra “Noapte a Atacului” de lângă Târgoviște a văzut mii de otomani trași în țeapă, creând panică în armata invadatoare. Cu toate acestea, superioritatea numerică otomană și trădarea internă au fost decisive. Boierii, speriați de metodele dure ale lui Vlad (care includeau execuții în masă), s-au aliat cu Radu. După retragerea otomanilor, Radu a fost instalat ca domn, iar Vlad a fugit în Transilvania, unde a fost capturat de Matei Corvin și închis pentru 12 ani.

Motivele trădării: Loialitate, ambiție și interese otomane

De ce a ales Radu să-l trădeze pe fratele său? Motivele sunt multiple și interconectate:

1. Influența otomană și conversia culturală: Radu a petrecut mai mult timp la curtea otomană, adoptând valorile și stilul de viață turcesc. Relația sa apropiată cu Mehmed al II-lea i-a oferit protecție și privilegii, făcându-l loial sultanului mai degrabă decât fratelui său. Unele surse sugerează că Radu a fost “obsesia homosexuală” a sultanului, ceea ce i-a consolidat poziția la curte.
2. Ambiție politică: Radu dorea tronul Țării Românești. Ca frate mai mic, șansele sale erau limitate, dar sprijinul otoman i-a oferit oportunitatea. El a fost un instrument al expansiunii otomane, acceptând să guverneze ca vasal al Porții în schimbul puterii.
3. Nemulțumirea boierilor: Vlad Țepeș era temut pentru politicile sale autoritare, care au dus la execuții masive ale nobilimii. Boierii au văzut în Radu o alternativă mai blândă, care promitea stabilitate și relații bune cu otomanii.
4. Diferențe ideologice: Vlad era un naționalist anti-otoman, visând la independență, în timp ce Radu prefera alianța cu un imperiu puternic, văzând în otomani o sursă de stabilitate și prosperitate.

Trădarea nu a fost doar personală, ci reflecta lupta mai largă dintre creștinătate și islam în Balcani, cu Țara Românească prinsă la mijloc.

Consecințe și moștenire

Radu cel Frumos a domnit intermitent până în 1475, cu patru perioade la tron (1462–1473, 1473–1474, 1474, 1474–1475). Domnia sa a marcat o creștere a influenței otomane, inclusiv introducerea monedelor otomane și consolidarea spahiilor (cavaleri otomani) în sudul țării. El a luptat împotriva lui Ștefan cel Mare al Moldovei, care l-a detronat de mai multe ori din cauza supunerii față de Poartă.

Vlad Țepeș a revenit pe tron în 1476, dar a fost ucis la scurt timp, capul său fiind trimis sultanului. Trădarea lui Radu a contribuit la slăbirea independenței Țării Românești, deschizând drumul spre o dominație otomană mai accentuată.

În concluzie, trădarea lui Radu cel Frumos față de Vlad Țepeș a fost rezultatul unei combinații de factori: educația otomană, relațiile personale cu Mehmed al II-lea, ambiția pentru putere și sprijinul boierilor nemulțumiți. Această poveste ilustrează fragilitatea legăturilor de sânge în fața intereselor geopolitice, transformând doi frați în dușmani ireconciliabili. Istoria îi amintește pe Vlad ca erou național, iar pe Radu ca un trădător, deși ambii au fost produse ale vremurilor lor tulburi.