După anul 1800, viața țăranilor români a fost marcată de sărăcie, muncă grea și condiții precare de trai, influențate de dominația otomană, reformele agrare și tranziția către modernitate. Perioada acoperă secolul al XIX-lea, cu Principatele Române sub fanarioți și apoi sub domniile unite, urmată de perioada interbelică (1918-1940), când România Mare a adus unele schimbări, dar ruralul a rămas dominat de tradiții și lipsuri. Țăranii, care formau majoritatea populației (peste 80%), trăiau în sate izolate, dependenți de agricultură subsistentă. Acest articol explorează aspectele vieții lor zilnice, locuințele și obiceiurile de somn, bazat pe descrieri istorice din surse medicale, etnografice și mărturii ale călătorilor străini.
Contextul istoric și viața zilnică
În secolul al XIX-lea, sub stăpânirea otomană, țăranii români erau legați de glie, obligați să muncească pe moșiile boierilor și să plătească dări grele. După Regulamentul Organic (1831-1832), s-au introdus unele reforme, dar sărăcia a persistat. Unirea Principatelor în 1859 și reforma agrară din 1864 au eliberat țăranii de clăcășie, dar mulți au rămas fără pământ suficient, ducând la răscoale precum cea din 1907. În perioada interbelică, după Marea Unire din 1918, reforma agrară a împărțit moșiile, dar criza economică din 1929-1933 a agravat sărăcia. Speranța de viață era scăzută: în interbelic, în jur de 36-42 de ani, din cauza malnutriției, bolilor și lipsei de igienă. Mulți erau analfabeți (peste 43% în 1930), iar viața era rurală, cu puțini locuitori la orașe.
Viața zilnică era ritmată de anotimpuri și muncă. Bărbații se ocupau de arat, semănat și recoltat, folosind pluguri primitive trase de boi sau cai. Femeile îngrijeau gospodăria, țeseau, găteau și creșteau copii. Copiii începeau munca de mici, păzind animalele sau ajutând la câmp, adesea lipsind de la școală. Căsătoriile erau timpurii: băieții la 15-16 ani, fetele la 12-13 ani, pentru a forma familii mari care să ajute la muncă. Duminicile și sărbătorile erau momente de odihnă: mers la biserică, dansuri (hore) sau târguri, unde se socializa și se făcea comerț cu produse ca miere, vin, lână sau animale.
Hrana era simplă și monotonă. Țăranii țineau post peste jumătate de an, mâncând mămăligă cu ceapă, praz, murături sau varză. Carne, pește și vânat erau disponibile, dar gătitul era primitiv. În Oltenia secolului al XVIII-lea, vinul bun și abundent compensa mâncarea proastă, cu mese bazate pe usturoi, ceapă și supă de varză în posturi. Pâinea era rară, înlocuită de azimă la cei înstăriți sau mămăligă la săraci. Malnutriția era comună, mai ales iarna, când lipsa hranei pentru animale afecta și oamenii.
Locuințele țăranilor: De la bordeie la case modeste
Locuințele reflectau sărăcia și materialele locale. În secolul al XIX-lea, multe erau bordeie – găuri săpate în pământ, adânci de 1-2 metri, cu pereți din lut uscat la foc, acoperiți cu lemn, paie și pământ pentru a scurge apa. Acestea erau comune în sudul Munteniei (Vlașca, Teleorman, Dolj), unde recensământul din 1859 număra peste 84.000 de bordeie rurale. Podeaua era din pământ amestecat cu balegă, acoperită cu trestie sau paie de porumb. Fără ferestre, lumina venea de la horn sau ușă; iarna, fumul de la foc umplea camera, cauzând boli respiratorii.
Pe lângă bordeie, existau case de suprafață din chirpici (lut cu paie), lemn sau nuiele lipite cu lut – 37% din locuințe în 1906. În zonele muntoase, casele aveau fundații de lemn, pereți tencuiți și acoperișuri cu șindrilă. În câmpie, erau din chirpici fără fundație, cu acoperișuri din stuf sau stâlpi de porumb. Ferestrele erau mici, acoperite cu vezică de porc sau hârtie unsă cu ulei, iar ușile joase. Curțile erau pline de gunoaie și balegă, fără toalete – o lege din 1894 a impus construcția lor, dar implementarea a fost slabă.
În perioada interbelică, locuințele au evoluat puțin: după reforma agrară, unele au fost îmbunătățite cu cărămidă și țiglă lângă orașe, dar majoritatea rămăseseră precare. Din 3 milioane de case rurale în 1929, multe erau din chirpici sau lemn, cu o singură cameră servind ca bucătărie, living și dormitor. În Oltenia, casele erau mici, cu ferestre fixe acoperite cu hârtie și mobilier minim: o ladă de zestre și icoane pe peretele estic.
Igiena era deficitară: fără apă curentă, băi sau ventilație, ducând la boli și mortalitate infantilă ridicată (95% din decese prevenibile cu condiții mai bune). Statul a interzis bordeiele în 1894, cerând înlocuirea lor în 5 ani, dar multe au persistat până în secolul XX.
Obiceiurile de somn: Înghesuială și coabitare cu animalele
Somnul era un aspect dur al vieții țărănești, reflectând supraaglomerarea. Majoritatea caselor aveau o singură cameră, unde întreaga familie – părinți, copii, bătrâni – dormea împreună. Paturile erau rare; se dormea pe cuptor (sobă de lut), pe podea cu rogojini din papură sau pe paturi simple din scânduri, acoperite cu paie, cearșafuri țesute acasă și pături groase. În bordeie, accesul se făcea pe scară, iar camera era întunecoasă și umedă, cu aer irespirabil.
Iarna, pentru a proteja animalele tinere de ger, țăranii le aduceau în casă: viței, miei, purcei sau găini. Această coabitare era temporară, mai ales în februarie-martie, când nășteau animalele, și nu constantă, dar contribuia la insalubritate. În Oltenia interbelică, familii de 7-8 persoane dormeau pe podea, cu animale adăpostite lângă. Lipsa intimității duce la probleme sociale, cum ar fi expunerea copiilor la activități adulte, crescând riscul de incest sau viol, așa cum notau medicii secolului al XIX-lea.
Somnul era scurt: țăranii se culcau târziu după muncă și se trezeau devreme. Lumina era de la opaițe cu seu de oaie sau lămpi cu petrol după 1918. Copiii dormeau palizi și slabi din cauza aerului viciat, contribuind la mortalitate înaltă.
În regiuni ca Transilvania, condițiile erau similare cu restul țării, cu case unicamerale comune în estul Europei, din cauza moștenirilor egale care fragmentau pământurile. Până în interbelic, unele familii aveau case cu două camere, una pentru oaspeți, dar dormitorul rămânea aglomerat.
Evoluția și moștenirea
După 1900, modernizarea lentă a adus schimbări: electrificarea satelor, școli și drumuri, dar ruralul a rămas în urmă. Colectivizarea comunistă post-1945 a transformat drastic viața țărănească, dar moștenirea sărăciei persistă în unele zone rurale azi.
Viața țăranilor români după 1800 ilustrează reziliența în fața greutăților. De la bordeie înghesuite la case modeste, traiul lor era o luptă zilnică pentru supraviețuire, cu somn precar și muncă neobosită. Aceste condiții, descrise de medici ca Istrati sau Popescu, subliniază contrastul cu urbanul și nevoia de reforme. Astăzi, muzeele etnografice precum cel din București păstrează amintirea acestei epoci, amintindu-ne de rădăcinile rurale ale României.
