Înainte de a răspunde la întrebare, trebuie lămurită o chestiune de terminologie. În documentele medievale latine și maghiare, românii apar cel mai frecvent sub denumirile de Vlachi, Blachi, Olachi sau, mai rar, Romani. Termenul de „român” ca autoidentificare scrisă se va impune abia mai târziu, în cronicile și scrierile din Moldova și Țara Românească, dar și acolo destul de timid până în secolul al XVI-lea. Prin urmare, atunci când căutăm „românii în documente”, trebuie să urmărim de fapt aceste etnoniime sinonime.
Cele mai vechi surse narative (sec. IX–XIII)
Primele mențiuni provin din surse exterioare spațiului transilvan. Cronica anonimă maghiară Gesta Hungarorum, atribuită unui notar al regelui Béla (redactată probabil la sfârșitul sec. al XII-lea sau începutul sec. al XIII-lea, dar cu referiri la evenimente mai vechi), descrie cucerirea Transilvaniei de către maghiari și amintește că aceștia au găsit acolo „vlahi și păstori ai romanilor” (Blasii et pastores Romanorum). Istoricii dezbat intens valoarea istorică a acestei mărturii — textul este scris la câteva secole distanță față de evenimentele descrise — dar prezența vlahilor ca populatie rezidentă este consemnată explicit.
Cronica lui Simon de Kéza (Gesta Hunnorum et Hungarorum, cca. 1285) reia informații similare, plasând vlahii în Transilvania și amintind că aceștia coabitau cu secuii.
1222 — Prima atestare documentară directă pe teritoriu
Un reper mai solid îl constituie diploma regală din 1222, prin care regele Andrei al II-lea acordă privilegii Cavalerilor Teutoni aduși să apere granițele Transilvaniei. Documentul delimitează teritoriile acordate și amintește de „terra Blacorum et Bissenorum” — pământul vlahilor și pecenegilor, identificat cu zona Făgărașului și a trecătorilor carpatice. Este prima menționare directă, într-un act oficial regal, a unui teritoriu locuit de români în spațiul transilvan.
1247 — Diploma Cavalerilor Ioanniți: atestarea formațiunilor politice
Documentul considerat de mulți istorici drept cel mai important pentru reconstituirea organizării politice a românilor din această perioadă este Diploma Cavalerilor Ioanniți, emisă de regele Béla al IV-lea în 1247. Prin acest act, regele cedează ordinului miliar Banatul de Severin și anumite teritorii, dar rezervă coroanei o parte din venituri.
Relevanța sa constă în aceea că menționează explicit: cnezatele lui Ioan și Farcaș (formaţiuni mai mici), voievodatul lui Litovoi (cu teritorii parțial în stânga Oltului) și voievodatul lui Seneslau (în zona Argeșului). Aceste entități politice, conduse de lideri cu nume slave sau românești, sunt recunoscute de cancelaria regală maghiară ca structuri funcționale, cu drepturi și obligații proprii. Este o dovadă că românii nu erau o masă amorfă, ci aveau organizare politică, conducători proprii și o prezență teritorială bine definită.Documentele interne transilvănene din sec. XIII–XIV
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIII-lea, românii încep să apară tot mai frecvent în actele de cancelarie ale nobilimii transilvănene și ale episcopiei Transilvaniei:
Acte din 1268–1293 menționează sate și păduri cu denumiri legate de vlahi în comitatul Hunedoara, Caraș și Bistrița. Termeni precum terra Valachorum (pământul vlahilor) și ius Valachicum (dreptul vlahic — un statut juridic specific) apar regulat.
Registrul de dijmă papal din 1332–1337 este o sursă excepțională: el înregistrează parohiile și preoții plătitori de dijmă din Transilvania. Printre parohii apar numeroase sate cu populație românească sau cu preoți ortodocși, deși aceștia din urmă sunt consemnați cu mai multă dificultate, dat fiind că biserica ortodoxă nu era în comuniune cu Roma.
Documente nobiliare din prima jumătate a sec. XIV (1310–1360) menționează frecvent kenezii — cnezii, adică conducătorii locali ai comunităților românești — cu nume proprii, moșii și drepturi ereditare. Cnezatul era o instituție specific românească, recunoscută de sistemul feudal maghiar ca formă de organizare intermediară.
Terminologia juridică: „ius Valachicum”
Un indiciu indirect, dar extrem de semnificativ al prezenței masive a românilor îl constituie codificarea în documente a unui drept specific vlahic (ius Valachicum). Prin această formulă, cancelaria regală și cea nobiliară recunoșteau că românii funcționau după norme proprii de organizare a satelor, de transmitere a proprietății și de obligații față de stăpân. Existența unui drept specific presupune o comunitate suficient de numeroasă și de coerentă pentru a impune recunoașterea sa juridică.
Excluderea politică și vizibilitatea documentară (sec. XIV–XV)
Un paradox aparent al istoriei medievale transilvănene este că tocmai în momentul în care românii sunt excluși din structurile politice recunoscute, ei devin mai vizibili în documente. Decretul lui Ludovic I din 1366 condiționează drepturile nobililor de religia catolică, dezavantajând indirect pe români, iar Unio Trium Nationum din 1437 recunoaște ca națiuni politice doar pe maghiari, secui și sași — nu și pe români.
Și totuși, tocmai actele acestei perioade sunt pline de referiri la români: plângeri ale nobililor față de vlahii care nu-și respectă obligațiile, documente de danie prin care cnezi primesc sau pierd pământuri, registre fiscale cu sate întregi românești. Excluderea politică nu echivala cu o absență demografică — dimpotrivă.
Concluzie
Românii din Transilvania apar în documente scrise în mod clar și neîndoielnic din prima jumătate a secolului al XIII-lea, cu precădere din 1222 și 1247. Prezența lor este, însă, cu siguranță mai veche — surse narative maghiare și bizantine o plasează în secolele X–XII, iar continuitatea de locuire în spațiul carpatic este susținută și de arheologie și de lingvistică istorică. Din a doua jumătate a sec. al XIII-lea și pe parcursul întregului secol al XIV-lea, atestările documentare devin atât de frecvente și de diverse — acte regale, registre fiscale, documente ecleziastice, acte nobiliare — încât prezența românilor ca populație majoritară sau cel puțin semnificativă numeric în multe zone ale Transilvaniei nu mai poate fi pusă la îndoială.
