Ce etnie avea Alexandru Ioan Cuza și de ce a fost ținut ascunsă. Motivul mai puțin știut pentru care a fost acceptat ca domnitor

Alexandru Ioan Cuza este o figură marcantă în istoria României, cunoscut pentru rolul său crucial în Unirea Principatelor Române și reformele pe care le-a implementat. Însă, dincolo de realizările sale publice, există aspecte mai puțin cunoscute despre originile sale și modul în care a ajuns să devină domnitor. În această poveste, se ascund secrete legate de etnia sa și de procesul de alegere care l-a adus în fruntea Principatelor Unite.

În jurul lui Alexandru Ioan Cuza circulă uneori ideea că ar fi avut o „etnie ascunsă”. Istoric vorbind, lucrurile sunt mai nuanțate: Cuza s-a născut la Bârlad și era un boier moldovean, fiul lui Ioan Cuza și al Sultanei Cozadini. Sursele moderne descriu familia mamei ca având origine greco-italiană sau phanariotă, iar un studiu academic spune explicit că Sultana era greacă și că, de aceea, Cuza a învățat greaca în familie.

Așadar, Cuza nu poate fi prezentat corect drept „altceva” decât domnitor român al Principatelor Unite; identitatea lui publică și politică a fost cea de boier moldovean și lider al unirii, nu de reprezentant al unei identități străine. Ceea ce se pierde adesea din vedere este tocmai componenta maternă, mai puțin „romantică” pentru discursul național al secolului al XIX-lea.

De ce a fost estompată această origine? Pentru că, după 1821, moștenirea fanariotă a ajuns să fie privită foarte critic în cultura politică românească. Radio România Internațional notează că romantismul a dat vina pe Phanariote pentru lipsa reformelor și pentru stagnare, iar aceeași sursă arată că această imagine negativă a fost consolidată de istoriografia romantică asociată cu Bălcescu și Kogălniceanu. Cu alte cuvinte, o descendență greco-fanariotă nu era ideală într-o epocă în care elitele căutau să pună în prim-plan „românitatea” și continuitatea locală.

Motivul mai puțin știut pentru care Cuza a fost acceptat ca domnitor ține însă mai ales de politică, nu de etnie. În contextul unirii de la 1859, sursele oficiale românești arată că Alexandru Ioan Cuza a fost candidatul Partidei Naționale, iar alegerea lui a funcționat ca un compromis patriotic într-un moment în care nu exista consens pentru un prinț străin. Britanica și comunicările MAE confirmă că dubla lui alegere la Iași și București a dus la unirea Moldovei și Țării Românești în 1859–1862.

Pe scurt, Cuza a fost acceptat nu pentru că originile lui ar fi fost un secret, ci pentru că era un om al locului, cu prestigiu militar și politic, suficient de credibil pentru a uni taberele favorabile Unirii. Dacă originea maternă greco-italiană a fost trecută mai discret în plan secund, asta s-a întâmplat fiindcă nu se potrivea la fel de bine cu imaginea eroică și autohtonă pe care istoriografia națională a preferat-o mai târziu.