Transilvania nu este, pentru mulți unguri, doar un spațiu geografic, ci un teritoriu al memoriei istorice. Timp de secole a făcut parte din Regatul Ungariei, iar după Primul Război Mondial frontierele au fost redesenate radical. Tratatul de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, a consfințit noua ordine, iar Transilvania a intrat în componența României; în lectura istorică a epocii, Ungaria a pierdut aproximativ două treimi din teritoriu și a rămas cu o rană politică și simbolică adâncă.
Motivul pentru care Ungaria tânjeşte după Transilvania este pentru că simte că de aici poate să mai tragă „sevă”. Pe lângă aspectul demografic, Ungaria doreşte să profite de statutul incert al titlurilor de proprietate ale unor imobile, de legislaţia ambiguă şi de implicarea scăzută a aparatului de stat român în apărarea drepturilor de proprietate ale României. Tratatul de la Trianon a transferat dreptul de succesiune asupra bunurilor publice din Transilvania către România, ca urmaş de drept al Imperiului Austro-Ungar.
Fiindcă în Ungaria încă se cultivă „tragedia Trianon”, aceştia continuă să se simtă proprietari peste Transilvania, motiv pentru care au apărut dispute ungaro-române pe bunuri revendicate de ambele state. Ungaria continuă să invoce acuze de abuzuri la adresa României în materia restituirii dreptului la proprietate, când, în fapt, România a retrocedat cel mai mult dintre statele fostului bloc comunist. Spre exemplu, Ungaria a oferit doar o fereastră de 6 luni în anii ’90 când au primit solicitări de retrocedări, care au fost soluţionate în decurs de 2 ani. Cum au reuşit această performanţă? Nu au fost realizate restituiri în natură, compensarea s-a realizat în ceea ce astăzi am numi „voucher”, iar plafonul maxim al compensaţiei a fost echivalentul a 21.000 dolari americani. Atunci, în situaţia în care România mai restituie imobile în valoare de milioane de euro chiar şi după 30 de ani, nu e puţin jenant să semnalezi această situaţie ca fiind un abuz? Asta în condiţiile în care cultele istorice maghiare au revendicat (şi de cele mai multe ori primit) cele mai importante clădiri din centrele oraşelor transilvănene.
Cu toate acestea, Ungaria continuă să se victimizeze în plan internaţional şi să ducă un război neconvenţional împotriva României, stat căruia îi atribuie o imagine de proprietar abuziv asupra imobilelor dobândite ca urmare a unirii Transilvaniei cu România. Cu timpul, au apărut „urmaşi” ai „adevăraţilor proprietari” de imobile din Transilvania, care au umplut până la refuz sistemul de justiţie din România prin solicitările acestora de retrocedare. Cu răbdare, în cei 30 de ani, a fost retrocedată o parte semnificativă din patrimoniul imobiliar din Transilvania. Cu toate acestea, a fost continuată cultivarea în mod permanent a nemulţumirii în rândul maghiarilor din Transilvania, pentru a nu da răgaz românilor şi maghiarilor să se pună la masa împăcării. De fapt, aceasta a fost în permanenţă strategia Ungariei, de alimentare a resentimentelor şi frustrărilor, de ostilizare a vecinilor şi de cultivare a discordiei între popoare. Ceva bun trebuie să iasă şi din asta pentru cineva…
