Misterul uriasilor care au trait in Muntii Buzaului. Legenda are la baza un adevar istoric: o necropola cu schelete lungi de 2.4 m, la marginea satului Scaieni

Munţii Buzăului sunt pentru pasionaţii de fenomene paranormale şi legende un spaţiu fascinant. Oamenii din arealul limitat de comunele Bozioru şi Colţi şi-au creat o istorie paralelă, fantastică, ce vorbeşte despre strămoşi războinici conduşi de un rege înţelept, Luana, despre lupta lor cu forţe cereşti, despre dispariţii misterioase şi multe alte ”episoade” incredibile.

Una dintre legendele locului se referă la existenţa, cu multe mii de ani în urmă, a unor locuitori extrem de înalţi, despre care s-a relatat mai ales în presa de după Revoluţie, fiind citaţi câţiva ghizi din zonă, dar şi Vasile Rudan, un cercetător în domeniul extrasenzorialului.

Potrivit acestuia, legenda uriaşilor ar avea la bază un adevăr istoric, dovada fiind o necropolă cu schelete gigantice, lungi de aproximativ 2,40 metri, descoperită la marginea satului Scăieni, comuna buzoiană Bozioru.

”Legenda uriaşilor care au trăit pe Pământ se sprijină pe fapte reale şi se cere investigată de către cercetători oneşti, fără idei preconcepute. Pentru localizarea gropilor în care au fost înhumaţi uriaşii din vechime, se folosesc în prezent metode tehnice complicate şi neperformante, cu scopul tergiversării viitoarelor descoperiri. De ce nu se foloseşte detecţia extrasenzorială, procedeu prin care se poate determina operativ şi cu precizie orice lucru îngropat în pământ?”, spune Rudan, într-un articol publicat pe portalul jurnalparanormal.ro.

La sfârşitul anilor ’90, ziariştii unei publicaţii de tip magazin au mers cu Vasile Rudan (foto dreapta) în locul indicat ca fiind sursa descoperirii dovezilor despre existenţa uriaşilor.

Este vorba despre satul Scăieni despre care Rudan spune că ”este cel mai vechi din întreaga zonă a Boziorului, cu câteva case răsfirate pe o culme şi coborând pe uliţe atât de abrupte, încât greu te păstrezi drept, o imagine dezolantă a ceea ce a fost odată”.

Mai mulţi localnici, martori ai descoperirii mormântului de uriaşi

Necropola cu oseminte extrem de mari ar fi fost descoperită întâmplător, în urmă cu peste trei decenii, când s-a hotărât că în satul Scăieni trebuie să se planteze o livadă de meri. În urma săpăturilor efectuate pe o colină, mai mulţi oameni au descoperit scheletele uriaşe, care aveau în jur de 2,40 metri, chiar mai mult.

Unul dintre martorii descoperirii se numeşte Ilie Drăgoi, acum unul dintre bătrânii din Bozioru, pe care membrii expediţiei de documentare l-au abordat pentru a-i conduce la faţa locului. El este unul dintre cei care au lucrat în anii ’80 la livada de meri.

”Până la culmea unde fuseseră plantaţi pomii, coborâm în pantă abruptă, pe o uliţă înecată de noroi. O dată ajunşi, nea Ilie ne arată întreaga livadă, care acum nu mai rodeşte”, scriau jurnaliştii porniţi pe urmele uriaşilor din Bozioru.

”Peste tot sunt mormintele uriaşilor. Făceam gropi, să plantăm puieţii, când dau de o căpăţână de om mare cât un dovleac de prăsilă. Nici că mai văzusem aşa ceva. Ne uităm toţi cruciţi. Sap mai departe şi dau şi de nişte oase de la picioare, cât aracii de vie. O namilă de om fusese răposatul. Noi ştiam că aici, demult, fusese un sat tătărăsc, bătrânii vorbeau şi de oameni înalţi ca brazii, dar credeam că e doar o vorbă. Uite că nu a fost doar vorba“, le-a povestit nea Ilie Drăgoi oaspeţilor sosiţi din Bucureşti.

Martorul a spus că în timpul săpatului s-au găsit multe morminte.

Au scos la lumină doar câteva rămăşiţe, iar pe restul le-au lăsat să se odihnească în pământ, săpând rândurile în aşa fel încât să le ocolească.

Pe lângă oase, mai erau şi cioburi, fragmente de olărie, descoperiri care însă nu au stârnit interesul autorităţilor sau arheologilor.

„Păi, în plan era să se planteze livadă. Am strâns scheletele şi cioburile şi le-am predat, au fost duse la muzeu, am auzit că au ajuns la Bucureşti. Au fost şi măsurate. Aveau în jur de 2,40 metri“, le-a spus Ilie Drăgoi jurnaliştilor.

O forţă necunoscută i-a ţinut pe jurnalişti departe de dovezile palpabile

Documentariştii porniţi pe firul legendei despre giganţii din Bozioru au vorbit în articolul lor despre o experienţă stranie, trăită în momentul în care se pregăteau să urce spre locul unde se aşteptau să găsească dovezi palpabile.

”Ilie Drăgoi se oferă să sape, să ne arate şi nouă un schelet, dar trebuie să urce iar uliţa aceea abruptă, să ia de acasă o lopată, un hârleţ. Când să plece, se întunecă din senin şi începe un vânt aprig ce ne dă fiori. Locul devine parcă o imagine din filmele cu strigoi. Mai teamă ne e de drumul desfundat care coboară în Bozioru. Dacă începea ploaia, aveam şanse să rămânem pe acolo. Renunţăm şi, cum ajungem la drumul principal, vremea se îndreaptă la fel de brusc. Vântul se opreşte şi apare soarele. Ce să fi fost asta? Nimic, ne linişteşte nea Ilie: aşa e pe aici“, au scris jurnaliştii.

Uriaşii din legendă, strămoşii moşnenilor din Scăieni

Scăieni este o aşezare străveche situată în munţii Buzăului, atestata ca obşte moşnenească pe la 1600. Despre originea moşnenilor, comunitate veche a ţăranilor liberi, posesori în devălmăşie ai unor proprietăţi de pământ moştenite de la străbuni comuni, au fost formulate în timp mai multe vaiante, unele susţinute de către promotorii lor cu argumente ”pomenite” de cronicari antici.

”Pliniu îi numea mossyni, Strabo le zicea mossynoeci şi-i localiza lângă ţinutul colchilor, astăzi Colţi, în vecinătatea ţinutului vechilor moşneni. Locuinţele lor de lemn aveau o particularitate anume. Erau foarte înalte şi aveau formă de turn, denumite astăzi ‘cule’. Ele erau construite din trunchiuri întregi de copaci, tăiaţi la o margine de pădure. ‘Talpa’ turnului sau fundaţia era formată din primii patru copaci doborâţi, cărora din tăiere li se dădea direcţia de cădere, sub care se aşezau pietre mari”, scria jurnalista Adina Mutăr într-un articol despre uriaşii din Munţii Buzăului.

Şi astăzi, spune autoarea, sătenii din Scăieni păstrează acelaşi mod de construcţie a temeliei, fără să se respecte canoanele străvechi, pentru care era nevoie de o forţă deosebită, pe care numai uriaşii o aveau.