„Poporul mistreţului”, misteriosul trib de războinici feroce care a luptat alături de daci contra romanilor

Una dintre cele mai misterioase populaţii care au locuit în preajma geţilor şi dacilor a fost cea compusă din neamurile bastarnilor. Există şi astăzi o întreagă controversă în legătură cu originea acestor războinici feroce care şi-au câştigat un renume de temut în antichitatea balcanică.

În anul 61 îHr, cetăţile greceşti se revoltau împotriva stăpânirii despotice a lui Caius Antonius Hybrida, proconsulul provinciei Macedonia. Înfuriat, pronconsulul roman porneşte în fruntea unei armate puternice decis să cucerească şi să aducă sub ascultarea acvilei romane tot teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră. Sub zidurile Histriei, puternicul om de stat roman a suferit o grea înfrângere în faţa unei armate barbare chemate în ajutor de greci.

Aşa cum spune decretul dat în cinstea lui Acornion din Dionysopolis, această armată barbară era condusă de căpetenia dacilor, Burebista. Alături de războinicii marelui basileus dac, contra romanilor lui Hybrida au luptat şi bastarnii, o „confederaţie” de triburi foarte războinice care deja îşi făcuseră un renume de temut în zona Balcanilor. Cu toate acestea, astăzi, bastarnii reprezintă, încă, un mister, mai ales din punct de vedere al originii şi caracterului lor etnic. Este cunoscut faptul că triburile bastarnilor au fost şi duşmani, dar şi prieteni ai dacilor, dispărând de pe scena istoriei prin secolul al IV- lea, d Hr.

„Tribul mistreţului”, războinicii misterioşi de pe malurile Vistulei

Despre triburile bastarnilor aflăm informaţii de la istoricii antici, precum Titus Livius, Strabo, Plinius sau Trogus Pompeius. Cel mai probabil, este o populaţie care s-a format la vest de Vistula, în Polonia actuală. Ei apar pe scena istoriei acum 2200 de ani. Adică, în jurul anului 200 î Hr. Atunci îşi părăsesc sălaşurile, fără să se ştie de ce, şi se îndreaptă către estul Europei. Lor le este atribuită cultura fierului est-european din zona Pomeraniei, cultură pe care au purtat-o până în zona Munţilor Balcani. Bastarnii erau o confederaţie de triburi nomade. Marele geograf grec Strabon precizează că neamurile bastarnilor se împărţeau în trei triburi principale: sidoni, peucini şi amtoni. La un moment dat, cel mai probabil, tribul peucinilor a reuşit să se impună din punct de vedere politic în cadrul confederaţiei, dat fiind faptul că atunci când fac referire la bastarni, autorii antici folosesc doar etnonimul peucini, cel puţin în cazul lui Tacitus. După ce au plecat din teritoriile lor de baştină, bastarnii s-au stabilit într-un areal destul de întins, cuprinzând teritoriul Moldovei de astăzi, al Basarabiei, dar şi partea vestică a Ucrainei actuale. Cu timpul, se extind către zone limitrofe din Transilvania actuală, dar şi către zonele Dunării, unde colonizează insula Peuce. După anul 29 îhr, grupuri de bastarni ajung până în inima Balcanilor, dar şi în zona Pontului. Din punct de vedere istoric, bastarnii sunt încă subiect de dispută ştiinţifică privinţa originii lor şi a caracterului lor etnic.

O parte a specialiştilor, folosind o serie de surse antice, dar şi argumente de natură lingvistică, afirmă că bastarnii ar fi de origine celtică, descedenţi ai triburilor celtice central-europene, împinşi de neamurile germanice, tot mai proeminente şi antrenate în expansiune, către Răsărit. Aceste afirmaţii se bazează atât pe afirmaţiile lui Titus Livius şi Plutarh, dar şi pe considerente lingvistice. „În secret, a asmuţit celţii stabiliţi pe Dunăre, numiţi bastarni, un neam războinic”, scria Plutarh. În plus, se consideră că numele lor vine de la cuvântul celtic basedo care înseamnă „mistreţ”. Cu alte cuvinte erau „tribul mistreţului”, bănuindu-se că ar avea legătură cu un animal totemic cu care se identificau războinicii bastarni. Alţi specialişti, în schimb, folosind alte surse antice, dar şi descoperirile arheologice, susţin că bastarnii erau, de fapt, neamuri germanice.

Tacitus şi Plinius cel Bătrân îi situează în rândurile populaţiilor germanice. În plus, descoperirile arheologice confirmă această realitate. Cercetările din judeţul Vaslui, în anii 50, au scos la iveală artefacte de origine bastarnă, găsite în cadrul unei necropole cu morminte de incineraţie. Aceste artefacte, după cum arată profesorul Radu Vulpe, aparţin clar unei culturi materiale germanice. Sunt şi păreri care indică faptul că este posibil ca bastarnii să fi fost rezultatul unei sinteze celto-germanice sau neamuri celtice, ajunse sub dominaţia unei elite germanice.

Temuţii războinici vagabonzi din estul Europei

Bastarnii au fost un neam războinic, care a trăit mai ales din pradă, stipendii şi mercenariat. Unde era rost de luptă şi pradă, acolo erau şi bastarnii, mutându-şi sălaşurile din loc în loc. „O solie de-a Dardanilor a venit chiar acum, vorbind despre bastarni şi forţa armatei lor, despre războinicii lor uriaşi şi pricepuţi”, scria Polybios în secolul al III-lea Î Hr. Dat fiind caracterul lor celtic sau germanic, bastarnii erau clar o societate războinică, cu luptători de statură înaltă şi puternici, pricepuţi în luptă. Tocmai de aceea au şi fost angajaţi ca mercenari de către regii Macedoniei. În anul 179 îhr, regele Macedoniei, Filip al V-lea, îi angajează să lupte contra dardanilor şi să devasteze coasta traco-ilirică. Până la venirea mercenarilor bastarni, regele macedonean moare. Rămaşi fără plată, bastarnii fac ravagii în ţinuturile tracilor, prădând tot ce le ieşea în cale.

În cele din urmă, sunt respinşi şi se retrag către Moldova de astăzi. Traversează Dunărea iarna, dar gheaţa cedează şi o mare parte a armatei bastarne se îneacă. Acestea sunt primele fapte de arme cunoscute ale bastarnilor. Aceştia s-au impus însă, în secolele următoare ca o forţă militară de temut. Au devenit duşmanii neîmpăcaţi ai Romei, atât ca mercenari în serviciul lui Mithridates regele din Pont sau al regilor macedoneni dar şi ca aliaţi ai dacilor. În timpul lui Burebista s-au bătut cu romanii lui Hybrida şi apoi au făcut incursiuni în Balcani. Crassus reuşeşte să-i respingă în cele din urmă şi cu ajutorul legiunilor sale îi învinge şi le ucide regele, pe Deldo. Mai apoi, după ce-şi refac forţele atacă teritoriile romane, în vremea împăraţilor Tiberius şi Nero.

Mai apoi, în vremea lui Traian se aliază cu Decebal şi luptă cu legiunile romane alături de daci. După transformarea Daciei în provincie romană, bastarnii continuă să facă probleme romanilor. În timpul lui Decius, Aurelian şi Marcus Aurelius, antrenaţi alături de o mare masă de războinici barbari printre care şi goţi şi daci liberi, bastarnii fac ravagii în provinciile romane. Sunt înfrânţi, dar departe de a fi pacificaţi. În anul 299, în ciuda faptului că au jurat credinţă romanilor, profită de o alianţă cu carpii şi atacă din nou imperiul. Sunt înfrânţi de Diocleţian şi Galerius, aceasta fiind ultima apariţie a bastarnilor pe scena istoriei. Sunt strămutaţi undeva la sud de Dunăre şi mai rămân, probabil, doar cei care se stabiliseră deja în marea masă a populaţiilor gotice şi dacice din zona Moldovei.

Prieteni şi duşmani ai dacilor

Bastarnii au trăit alături de daci, mai ales în regiunea Moldovei. Descoperirile arheologice arată că aveau o cultură materială distinctă, ceea ce arată că nu s-au amestecat, cel puţin o perioadă, cu populaţia dacică. În timp, mai ales după războaiele daco-romane, este posibil să fi existat şi amestecuri de populaţie bastarnă-dacică în zonele neocupate de legiunile romane. Iniţial, bastarnii au dat lupte grele cu dacii, în special pentru dominaţie, cel puţin asta arată Trogus Pompeius, în vremea regelui Oroles geţii fiind înfrânţi de bastarni. Drept pedeapsă, războinicii geţi au fost puşi să doarmă cu capul la picioare şi să facă treaba femeilor în comunitate. Mai apoi, Burebista îi va supune pe bastarni. După ce au fost bătuţi de daci, bastarnii apar ca aliaţi ai acestora în repetate rânduri şi vor lupta alături de daci chiar şi după cucerirea Daciei.