Cele mai cumplite mărturii despre daci: „Sunt atât de barbari încât nici nu înţeleg ce este aceea pace”

Scrierile unor autori antici oferă amănunte mai puţin cunoscute în manualele de istorie despre strămoşii noştri. Dacii (geţii) erau primejdioşi pentru romani, iar obiceiurile lor sângeroase îi făceau temuţi. „Sunt atât de barbari încât nici nu înţeleg ce este aceea pace”, informa unul dintre istoricii latini.

Istoricul antic Tacitus (55 – 115 d. Hr.) informa că dacii erau primejdioşi pentru Imperiul Roman condus de Nero. „Încep o operă bogată în dezastre, plină de bătălii cumplite, de discordii şi de răscoale şi înspăimântătoare chiar în timp de pace: iliricul tulburat, neamurile sarmaţilor şi ale suebilor ridicate împotriva noastră, dacii ajunşi vestiţi prin înfrângerile noastre şi ale lor. S-au mişcat şi dacii, un neam care nu era niciodată de bună credinţă, iar atunci şi fără frică, deoarece fusese luată armata din Moesia. Ei au observat liniştiţi primele evenimente; dar când au aflat că Italia arde în focul războiului şi că toţi se duşmănesc între ei, au luat cu asalt taberele de iarnă ale cohortelor şi cavaleriei auxiliare şi s-au făcut stăpâni pe ambele maluri ale Dunării. Tocmai se pregăteau să distrugă tabăra legiunilor, cînd Mucianus le-a opus legiunea a VI-a”, informa Tacitus, în Istorii, potrivit enciclopedia-dacica.ro.

Şi poetul latin Horaţiu (43 î.Hr. – 14 d. Hr.) informa despre temerile pe care le inspirau dacii. „De tine se tem dacii cei aspri şi sciţii rătăcitori… Puţin a lipsit ca Roma, sfâşiată de lupte interne, să fie nimicită de către daci şi etiopieni: aceştia sunt de temut prin flota lor, iar aceia se pricep mai bine decât toţi la aruncarea săgeţilor. Lasă grijile obşteşti despre Cetatea noastră. Armata dacului Cotiso a pierit; mezii duşmănoşi se sfâşie între ei cu arme care le pricinuiesc nenorociri lor înşişi”, relata Horaţiu, în Odele publicate în secolul I. î. Hr.

Jafurile din ţinutul Dobrogei

Poetul Ovidius (43 î. Hr. – 17, d. Hr.), exilat în ţinutul Dobrogei de astăzi, îi prezenta pe geţi într-un mod sumbru. „Ţărmul stâng este barbar şi deprins cu prădăciunile lacome: omorul, măcelurile şi războaiele sînt veşnice aici. Cei mai mulţi oameni de pe aici nu se sinchisesc de tine, prea frumoasă Roma, şi nu se tem de armele soldatului ausonic. Le dau inimă arcurile şi tolbele lor pline cu săgeţi şi caii lor în stare să suporte curse oricît de lungi, deprinderea de a îndura îndelung setea şi foamea şi faptul că duşmanul care i-ar urmări nu va găsi apă. Ei au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte. Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată. Se apără împotriva frigului năpraznic cu piei de animale şi cu pantaloni largi, iar feţele lor aspre sunt acoperite cu păr lung”, scria poetul roman.

Răboinicii din munţi

Istoricul Florus, din vremea împăraţilor Traian şi Adrian, afirma că dacii nu înţelegeau noţiunea de pace. „Dacii trăiesc nedeslipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel a trimis pe Lentuluis şi i-a alungat pe malul de dincolo. Dincoace au fost organizate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi. (…) Nu au nimic altceva decât zăpezi, îngheţ şi păduri. Sunt atât de barbari încât nici nu înţeleg ce este aceea pace”, informa Florus.

Acelaşi autor oferea informaţii şi mai bizare despre moesi, populaţie de la sud de Dunăre. „Este îngrozitor de spus cât de sălbatici şi de cruzi au fost moesii: sunt cei mai barbari dintre barbari. Unul dintre conducătorii lor a cerut, înainte de luptă, să se facă linişte şi a spus: <<Cine sunteţi voi?>>, <<Romanii, stăpânii lumii>>, i s-a răspuns. Acela zise din nou: <<Aşa va fi, dacă ne veţi învinge>>. Marcus Crassus a acceptat prevestirea. Pe dată barbarii, înainte de luptă, au jertfit un cal şi au făgăduit să închine şi să mănânce măruntaiele comandanţilor pe care îi vor ucide”.

Aveau ritualuri sângeroase

Istoricul Herodot a descris ritualul sângeros al geţilor, asociat credinţei în nemurire. „Tot în al cincelea an aruncă sorţii şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit în solie la Zamolxis, încrediţându-i de fiecare dată toate nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi ca zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă”, relata Herodot, în Istorii. „Geţii sugrumă pe cei mai frumoşi şi mai buni dintre ei şi îi fac astfel nemuritori, după părerea lor”, informa un alt istoric antic, Eneas din Gaza.

Efectul steagurilor de luptă

Istoricul Arian descria steagurile geţilor şi efectul înfiorător pe care acestea le aveau în luptă. „Steagurile scitice le alcătuiesc nişte balauri de mărime proporţională cu aceea a prăjinilor de care sunt legaţi. Se fac din bucăţi de pânză de felurite culori, cusute laolaltă. Balaurii aceştia au capul şi întregul trup – până la coadă – ca al şerpilor. Vicleşugurile acestea au fost născocite pentru ca balaurii să apară cât mai înspăimântători. Când caii stau pe loc, nu poţi vedea nimic mai mult decât bucăţi de pânză de felurite culori, care atârnă în jos. Când însă caii pornesc, aceşti balauri se umflă din pricina aerului, semănând grozav cu fiarele şi şuerând din pricina mişcării puternice, deoarece aerul îi străbate cu putere. Aceste insigne nu numai că fac plăcere ochilor şi uimesc, dar folosesc chiar pentru a putea fi deosebiţi cei ce dau năvală şi pentru ca rândurile călăreţilor să nu se încurce”, informa Arian.