Cine a locuit, de fapt, în Moldova la începuturile sale. Adevărul despre primii moldoveni şi apartenenţa lor etnică

Începuturile Evului Mediu pe teritoriul Moldovei sunt încă învăluite în mister din punct de vedere documentar. Istoricii pot reface tabloul general al acestui teritoriu în secolele IV-XIV mai mult pe baza descoperirilor arheologice decât pe sursele documentare.

Istoria Moldovei din primele secole ale erei creştine, mai ales după ruperea faţă de referinţele documentare ale lumii romane, este învăluită în negura vremurilor. Foarte puţine menţiuni documentare fac referire la spaţiul dintre Carpaţi şi Nistru în epoca „veacurilor întunecate“. Bântuit multă vreme de triburi migratoare fie de origine turcică, fie mongolă, istoria spaţiului carpato-nistrean a fost conturată mai mult pe baza descoperirilor arheologice.

Acestea, ca de altfel şi opiniile unor istorici de renume precum Constantin C. Giurescu sau Mircea Petrescu Dâmboviţa, arată că teritoriul de astăzi al Moldovei a fost locuit, fără întrerupere, timp de milenii, inclusiv în veacurile întunecare, chiar dacă populaţia locală a fost nevoită să facă faţă unor invazii covârşitoare din partea triburilor migratoare. Deşi informaţiile sunt sărace, istoricii au reuşit să contureze un tablou general, al unei epoci misterioase, într-o zonă puţin cunoscută cronicarilor sau istoricilor vremii.

Supravieţuirea şi sinteza cu lumea barbară

După retragerea aureliană de la sfârşitul secolului al III lea d Hr, dovezile arheologice şi anumite indicii documentare arată că populaţia civilă a rămasă în vechile teritorii. S-a produs o retragere, aşa cum arată şi Mircea Petrescu Dâmboviţa, a populaţiei urbane către zone rurale mai ferite şi abandonarea de multe ori în faţa migratorilor a centrelor de viaţă tihnită şi civilizată, ţinte uşoare fie ale călăreţilor de stepă, fie ale războinicilor germani. La est de Carpaţi, acolo unde legiunile Romei nu au călcat vreodată – cel puţin nu a fost atestat acest lucru – , puternicele uniuni de triburi ale dacilor liberi, în special ale carpilor, au rămas cunoscute în diferite documente latine, precizându-se invaziile şi raidurile acestora în zonele controlate de romani.

Fie singuri, fie alături de noii lor confederaţi de neam germanic, goţii. Iar asta chiar şi după pacificarea acestor triburi, comunităţile dacice arată şi descoperirile arheologice (în special din judeţele Neamţ, Bacău şi Botoşani), au continuat să trăiască în aproximativ acelaşi areal. Importante sunt descoperirile arheologice de la Botoşani, Budeni şi Suceava Şipot, toate locuri din judeţul Suceava, dar şi cele de la Lozna şi Cucorăni din judeţul Botoşani; Selişte din Orhei, Crucea lui Ferenţ din judeţul Iaşi, Hucea şi Mălăieşti din actuala Republică Moldova, dar şi multe altele inclusiv din Vrancea sau Bacău. Toate acestea sunt aşezări succesive şi continue din secolul al III-lea până în secolul al VII-lea.

„Continuitatea de viaţă materială şi spirituală autohtonă a putut fi dovedită de cercetările arheologice şi în regiunile de la est de Carpaţi. Şi aici numeroase aşezări din perioada secolelor al VI-lea – al VII-lea, unele din ele suprapuse, în acelaşi loc peste altele mai vechi din secolele al III-lea – al V lea, au fost documentate.(…) Ele vor continua să supravieţuiască pe acelaşi în tot cursul primului mileniu şi chiar până în plin ev mediu. Locuinţele şi cuptoarele sunt identice ca tip şi sistem de construcţie ca în tot restul ţării“, scrie reputatul arheolog Mircea Petrescu Dâmboviţa în „Istoria României“.

Comunităţile autohtone au supravieţuit şi în sinteză cu lumea barbară în anumite cazuri, dând naştere unor aspecte culturale inedite, precum Sântana de Mureş Cerneahov, unde au putut fi întâlnite componente daco-getice, gotice, slave şi chiar sarmatice. Totodată continuitatea autohtonilor este dovedită şi de numeroase descoperiri din cadrul culturii Costişa-Botoşana-Hansca, dar şi a cetăţilor de pământ, cu palisadă – numai la Botoşani putând fi amintite cele de de la Corlăteni, Fundu Herţii şi Ibăneşti din perioada secolelor IX-XI, arătând că exista chiar şi autoritate locală, reprezentantă de jupâni sau cnezi. Totodată, existenţa autohtonilor în toată această perioadă este atestată şi de culturile Dridu şi Răducăneni.

Moldovenii plăteau tribut călăreţilor de stepă

Specialiştii arată că populaţia autohtonă a supravieţuit şi în timpul stăpânirii şi invaziei triburilor călăreţilor de stepă, în special de neam turcic. Cei mai importanţi au fost pecenegii, un neam turcic care a fost împins din zona Volgăi şi a controlat o zonă importantă din teritoriul Moldovei de astăzi, mai ales în secolele IX-X.

„Pecenegii – numiţi de orientali pacanak, badznak, de ruşi nenenezu, de unguri besenyo, bessi, bysscni – au migrat spre stepele nord-pontice în urma înfrîngerii suferite la sfârşitul secolului al IX-lea în regiunea Volgăi inferioare din partea coaliţiei formate de chazari şi uzi. Diplomaţia bulgară a reuşit să-i opună ungurilor din Atelkuzu, atraşi de partea Bizanţului în conflictul cu ţarul Simeon. În urma atacului concomitent lansat de pecenegi şi bulgari în anul 896, ungurii au suferit o zdrobitoare înfrângere, fiind nevoiţi să părăsească definitiv ţinuturile din nordul Mării Negre şi să se îndrepte spre viitoarea lor patrie din Pannonia, lăsîndu-şi teritoriile în mîinile pecenegilor.

La scurtă vreme de la stabilirea lor în Europa Răsăriteană, pecenegii s-au întărit considerabil, devenind o forţă militară de temut, deşi acţionau dispersat, întrucât niciodată nu au realizat o uniune de triburi unică“, preciza reputatul academician Victor Spinei în „Moldova în secolele XI-XIV”.

Pecenegii s-au aşezat în special în zona Siretului şi Prutului. Specialiştii arată că populaţia autohtonă a supravieţuit în special plătind tribut acestor călăreţi războinici care atacau fie Bizanţul, fie Rusia kieveană, fie ţintele alese de diferiţi lideri, contra cost, bineînţeles. Mai mult decât atât, unii istorici arată că moldovenii din perioada stăpânirii pecenege, ajungeau să lupte în armatele acestora fie contra kievenilor, fie contra bizantinilor.

„În răstimpul de peste trei sute de ani cât a durat stăpânirea Pecenegilor şi a Cumanilor, strămoşii noştri şi-au continuat, sub cnezii şi voevozii lor, viaţa de plugari şi de păstori pe care apucaseră din vechime şi care a fost întotdeauna temeiul băştinaşilor legaţi de Carpaţi şi de Dunăre. Plăteau dijmele pe care le cereau stăpânitorii turci şi uneori îi însoţeau în expediţiile lor din Peninsula Balcanică“, arată şi Constantin C. Giurescu în „Istoria Românilor“.

Oamenii din „Ţara Balak”

Românii de pe teritoriul Moldovei au început să fie atestaţi şi documentar mai ales în secolele IX-XIII, în diferite izvoare ale vremii. De exemplu, geograful armean Moise Chorenati, din secolul al X-lea spune că la nord de bulgari şi de Dunăre se află o ţară numită „Balak“. Apoi, persanul Gardizi arată în secolul al XI-lea că există tribul creştin „Rum“ care este mai numeros decât maghiarii, dar mai slab decât aceştia şi care se află în apropierea slavilor. Mai explicit este în secolul al XII-lea, bizantinul Nicetas Choniates care spune că Andronic Comnenul, vărul împăratului, a scăpat din închisoare şi a fost prins la graniţa cu Galiţia de vlahi, adică undeva în zona Moldovei.

„Tot în cronica lui Nicetas Choniates se vorbeşte despre ajutorul primit de Asăneşti din partea românilor şi cumanilor de la nordul Dunării – probabil din Muntenia sau Moldova – care ar fi trecut fluviul prin anul 1199 pentru a participa la luptele cu bizantinii“, arată şi academicianul Spinei în lucrarea mai sus menţionată. În acest caz, moldovenii erau aliaţii cumanilor, noua populaţie care domina zona, după alungarea pecenegilor şi uzilor.

„Izvoarele scrise şi arheologice certifică existenţa populaţiei româneşti pe versanţii răsăriteni ai Carpaţilor de-a lungul întregii perioade aflate în centrul atenţiei noastre. Ele infirmă teoriile mai vechi privind dispariţia în cursul marilor migraţii a elementului romanic la nordul Dunării de Jos şi locuirea acestor teritorii numai de neamurile turanice şi slave. Cu toată pătrunderea temporară a numeroase triburi alogene, ceea ce a avut ca efect anumite modificări în structura etnică a spaţiului carpato-dunărean, populaţia autohtonă s-a menţinut în permanenţă în ţinuturile strămoşeşti, păstrându-şi identitatea şi individualitatea etnică“, arată academicianul Spinei.

Păstori, războinici şi agricultori

Specialiştii arată că populaţia, iniţial, geto-dacică, apoi mixtă cu elemente pe alocuri germanice sau slave, iar mai apoi românească, după etnogeneză, a practicat în special agricultura, păstoritul, dar şi războiul. În general, locuiau în obşti săteşti, conduse de un sfat al bătrânilor şi care ascultau mai târziu de un jupân sau cneaz.

„Obştea sătească din mileniul I era o comunitate de oameni având o organizarea social-economică proprie şi un teritoriu bine delimitat. Producţia acestor comunităţi săteşti carpato-dunărene era bazată pe proprietatea privată liberă şi pe proprietatea comună. Fiecare membru al obştii erau un om liber posedând o proprietatea funciară privată care era ereditară, pământul neîmpărţindu-se periodic ca la alte popoare.(..) O astfel de comunitate sătească era compusă din 30-60 de locuinţe dispuse într-un teritoriu bine precizat. Satul avea o porţiune de teren precis delimitată destinată locuinţelor şi anexelor gospodăreşti şi care alcătuiau vatra satului”, preciza Mircea Petrescu Dâmboviţa în „Istoria Românilor”.

Satele de pe un teritoriu – în fazele mai târzii – depindeau de un jupân sau cneaz care avea o cetate întărită cu val de pământ şi palisadă ca centru al puterii sale, după cum arată şi descoperirile arheologice deja menţionate. Aceşti cnezi, de obicei, negociau cu triburile de călăreţi de stepă care controlau politic şi militar zona. Specialiştii arată că era o societate ruralizată, tocmai şi datorită deselor invazii şi a controlului acestor triburi războinice în zonă. Aşa cum arată Victor Spinei, comunităţile pastorale şi agricole din Moldova prosperau în secolele XI-XIV, creşterea vitelor şi agricultura fiind ocupaţii de bază. Valahii din Moldova aveau, însă, şi veleităţi războinice, după cum arată anumite izvoare. Povestea unor războinici valahi din Moldova, care răpun o ceată vikingă este relatată cu caractere runice pe o piatră funerară de la Sjonhem din insula Gotland. Mai precis negustorul viking Rodfos a fost ucis împreună cu companionii săi de „vlahii negri“, denumiţi „blakumen”, fiind şi jefuit de bunurile sale.

„Etnonimul blakumen reprezintă, potrivit părerii aproape unanime a specialiştilor, o formă scandinavă a numelui vlahilor. Dat fiind că drumul obişnuit al varegilor de pe coastele baltice către Constantinopol trecea de-a lungul litoralului moldovenesc al Mării Negre, este firesc să admintem că românii întâlniţi de Rodfos erau cei ce locuiau la răsărit de arcul carpatic“, arată academicianul Spinei în „Moldova în secolele XI-XIV“. Totodată, vlahii sunt pomeniţi ca mercenari în războaiele dintre lideri vikingi ai cnezatelor ruseşti.

Războinicii bolohoveni

Izvoarele menţionează nişte populaţii considerate a fi de origine românească pe teritoriul Moldovei. Este vorba de brodnici, berladnici şi bolohoveni. În cazul primelor două, cercetările arată că ar fi de origine fie slavă, fie turanică. „”Nu există nici un argument plauzibil pentru a considera pe berladnici ca români, căci este greu de imaginat ca o populaţie sedentară să fie semnalată într-un an la nordul Dunării de Jos, acţionând împreună cu cumanii, pentru ca în anul următor să ajungă cu incursiunile de pradă tocmai la Nipru. Ipostazele în care berladnicii sunt prezentaţi în cronici sugerează mai curând apartenenţa lor la grupul populaţiilor nomade sau seminomade“, mai arată Victor Spinei, în lucrarea sa „Moldova în secolele XI-XIV“. Despre bolohoveni, mulţi specialişti printre care şi Popa Liiseanu, cred că sunt la origine români, din zona Moldovei.

Aceşti războinici moldoveni, şi-au făurit chiar şi o stăpânire întinsă,numită în cronici „Ţara Bolohovenilor“ care pornea din nordul Moldovei actuale până în zona râului Dniepr. Bolohovenii apar în letopiseţul Ipatievskaia din secolul al XII-lea, acolo unde se spune că la 1150, cneazul Vladimir a trecut Bolohovo. Se bănuieşte că acest Bolohovo era capitala cnezatului, ţării sau voievodatului bolohovenilor. Aceşti moldoveni, erau deosebit de războinici, după cum arată sursele documentare. În frunte cu căpeteniile lor, se implicau în diferite conflicte regionale. La 1231, bolohoveni iau parte la războiul dintre regele Ungariei Andrei al II-lea şi cneazul Haliciului Daniil, luptând în armata ungurească. Mai apoi asediază Kamenetzul sau luptă împotriva princepului Boleslav al Mazoviei. Se aliază chiar cu tătarii. Această alianţă a însemnat de fapt sfârşitul stăpânirii bolohovenilor, care au fost înfrânţi iar oraşele lor arse de cneazul Daniil al Haliciului care nu uitase nici alianţa moldovenilor cu maghiarii şi nici cea cu tătarii.

Specialiştii ruşi arată că bolohovenii ar fi de neam slav. Academicianul Spinei şi alţi specialişti români arată că bolohovenii sunt români din zona Moldovei şi că bolohovean vine de la voloh.

„Săpăturile arheologice din ultimele două decenii au dus la identificarea mai multor aşezări aparţinând bolohovenilor, printre acestea fiind şi cele atestate în cronici. Sistemul lor de apărare şi inventarul descoperit, chiar dacă sunt asemănătoare celor de factură vest-rusească, nu constituie argumente peremptorii în favoarea originii slave a bolohovenilor, împrumutarea anumitor trăsături de civilizaţie de către o comunitate etnică minoritară de la o altă populaţie înscriindu-se între fenomenele absolut normale. Nu este însă exclus ca o parte a clasei dominante a bolohovenilor să fi fost supusă procesului de slavizare încă în perioada premergătoare invaziei mongole. În schimb, judecând după datele de toponimie şi antroponimie medievală evocate mai sus – se pare că acest proces a afectat într-o măsură mai redusă enclavele de populaţie românească stabilite de-a lungul versanţilor Carpaiţilor Nordici“, arată Victor Spinei în lucrarea menţionată.