Cine a fost cu adevărat Gelu Românul, misterioasa căpetenie din Transilvania care s-a opus războinicilor maghiari

„Gelou” sau Gelu Românul este un personaj semilegendar, din cronica ce consemnează cucerirea Transilvaniei de către războinicii unguri. Gelou, şef peste vlahi şi slavi, a stârnit numeroase controverse, rămânând până astăzi un personaj misterios.

Despre „Gelu Românul” a citit probabil orice copil român din ultimii 100 de ani. Despre el se învaţă inclusiv la şcoală, fiind prezentat ca unul dintre eroii războinici de la începuturile istoriei medievale româneşti, cel care s-a opus ungurilor şi a fost ucis.

În toate povestirile istorice este prezentat ca fiind marele stăpân de la cetatea Dăbâca, domul ţinuturilor ”ultrasilvane” până la venirea ungurilor. Dincolo de propagandă, istoriografie naţionalistă sau legende, Gelou este un personaj istoric real, dar controversat şi misterios, despre care se ştie foarte puţin. Istoricii se străduiesc să găsească informaţii despre întinderea stăpânirii sale în zona transilvană, dar şi despre cetatea sa adevărată.

Gelou, stăpân peste slavi şi români

Singurele informaţii despre Gelou, şi nu modernizatul „Gelu”, apar în ”Gesta Hungarorum” a secretarului anonim al regelui maghiar Bella, cel mai probabil al II lea sau al III lea. Eruditul cronicar de origine maghiară descrie în lucrarea sa cucerirea Transilvaniei, o descriere nu lipsită de mistificări, după cum arată unii istorici, tocmai pentru a sluji regilor unguri din dinastia Arpadiană în serviciul cărora lucra. Din cronica acestuia aflăm că în ”terra ultrasilvanus”, adică ţinutul de peste păduri, centrul Transilvaniei de astăzi, stăpânea ”quidam blacus”, un oarecare român numit Gelou.

Acesta, conform aceleaşi surse documentare, conducea o populaţie mixtă formată din români şi slavi, care nu avea alte arme decât arcuri şi săgeţi. Probabil aveau şi alte tipuri de arme, arată unii specialişti, precum toporişti, cuţite cu lamă lungă sau lănci, dar arma principală era arcul şi săgeata. Oamenii lui Gelou sunt consideraţi săraci, nu fiindcă nu au bunuri materiale variate, ci pentru că nu deţin tipuri variate de arme sau alte obiecte destinate războiului.

”Locuitorii acelui pământ sunt cei mai săraci oameni de pe pământ, fiind vlahi şi slavi (blasi et sclavi) şi nu au alte arme, decât arcuri şi săgeţi, iar ducele lor Gelou este lipsit de putere şi nu are în jurul său ostaşi buni şi nu îndrăzneşte să se împotrivească vitejiei ungurilor, căci are multe de îndurat de la cumani şi pecenegi”, scria Anonymus, punând această descriere în gura unui călăreţ ungur trimis ca iscoadă în ţinuturile lui Gelu. Se ştie cu alte cuvinte despre Gelou că stăpânea un teritoriu alfat în apropierea porţilor Meseşului, îşi avea cetatea undeva pe malul râului Someş şi că era seniorul sau mai degrabă ”dux” (n.r. duce) pentru o populaţie mixtă de români şi slavi, care se apărau cu arcuri şi săgeţi, din această cauză fiind consideraţi foarte săraci de către unguri.

Totodată, cronicarul anonim stabileşte clar şi originea sa etnică, român. Despre felul cum arăta, credinţele religioase, obiceiurile, tipul stăpânirii aplicat, dar şi cetăţile controlate de Gelou, ca şi despre componenţa armatei sale nu se ştie însă nimic. Gelou, spun istoricii români, este un personaj cât se poate de real, mai ales că această realitate privind prezenţa vlahilor şi slavilor pe actualul teritoriu al României este confirmată de mai mulţi cronicari vest-europeni dintre secolele IX-XIII.

”Contestatarii prezenţei românilor în Transilvania în epoca cuceririi ungare au speculat această trăsătură a lucrării, destul de frecvent întâlnită în scrierile medievale, incluzând în categoria invenţiilor propagandistice totalitatea menţiunilor pe care Anonymus le face la români şi laconducătorul lor, Gelou. Dar, după cum s-a remarcat în mai multe rânduri, această ipoteză este lipsită de vreo justificare logică, datorită faptului că Anonymus îi consideră pe români şi slavi, din capul locului, ca fiind adversari fără valoare. Dacă am accepta că relatarea lui Anonymus nu este decât o ficţiune, ar trebui să identificăm în ea elemente care se supun logicii interne a unor asemenea ficţiuni. Victoria asupra unui adversar considerat a fi lipsit de valoare este, din această perspectivă, una lipsită de justificare, ea nefiind în măsură să asigure o eroizare a învingătorului”, precizează istoricul Tudor Sălăgean în lucrarea sa ”Ţara lui Gelou”.

Care era ţara lui Gelou

Mai mult decât atât, istoricii, descifrând mesajul cronicarului anonim, arată că, deşi este numit ”dux”, Gelou stăpâneşte un teritoriu restrâns şi este un lider marginal, lipsit de importanţă faţă de Menumorut de exemplu sau ducele Salanus pomenit în cronica lui Anonymus. ”Oricare ar fi traducerea pentru care optăm, face inacceptabilă ideea stăpânirii de către Gelou a unui teritoriu comparabil cu acela al „ducatelor” lui Menumorout sau Glad. Ea face, de asemenea, foarte puţin probabilă controlarea de către „conducătorul” român a unui număr mai mare de cetăţi. Chiar dacă, din punct de vedere al statutului său politic, Gelou este recunoscut ca „dux”, deţinător al unui ”dominium”. El nu depăşea, prin forţa şi resursele sale, nivelul unui comandant de cetate din teritoriile stăpânite de Menumorout, Salanus sau Zubur”, preciza istoricul Sălăgean în lucrarea menţionată.

Deşi unii istorici au considerat că teritoriul stăpânit de Gelou era la fel de întins ca acela al lui Menumorut sau Glad,iar ducele ultrasilvan ar fi stăpânit aproape tot centrul Transilvaniei, majoritatea specialiştilor susţin că era o stăpânire mult mai redusă. De exemplu studiile lui Ladislau Makkai arată că stăpânirea lui Gelou nu depăşea înălţimile dintre Cluj şi Turda, fiind un teritoriu mărginit de o porţiune a Someşului, Porţile Meseşului şi aceste înălţimi. Care era forma de organizare a ţării lui Gelou şi cum era condusă aceasta nu se ştie. Totodată, nu este cunoscută elita socială şi politică care colabora cu Gelou în conducerea ţării. Nu este amintită nici organizarea religioasă şi nici măcar vreun lider religios.

Dăbâca, doar o legendă

În general s-a presupus că renumita cetate a lui Gelou a fost Dăbâca, cea în care a încercat să se retragă după ce a fost învins de unguri. Cetatea Dăbâca s-ar fi aflat pe malul Someşului, fiind identificată chiar o cetate cu val de pământ de la începuturile Evului Mediu în Transilvania. Existenţa unei ”capitale” a ducelui Gelou la Dăbâca este o temă însă puternic controversată. Istoriografia tradiţionalistă este convinsă că Dăbâca a fost centru puterii lui Gelou, în timp ce noile cercetări arată că deocamdată ”capitala” liderului transilvănean nu este încă necunoscută.

”În ceea ce priveşte reşedinţa fortificată a lui Gelou, propunerile de localizare a acesteia la Dăbâca sau la Cluj-Mănăştur nu au putut fi întru totul confirmate de rezultatele cercetărilor arheologice desfăşurate în cele două aşezări. Acestei poteze s-au sprijinit, de altfel, doar pe informaţia directă oferită de Gesta (iuxta fluuius Zomus positum) –faţă de care, trebuie s-o spunem, varianta Dăbâca este una mai degrabă improbabilă”, preciza Sălăgean în ”Ţara lui Gelou”. Istoricul român arată că mai degrabă ”castrul” lui Gelou de care pomeneşte Anonymus ar putea fi căutat undeva pe malurile Someşului.

Lider local ucis de războinici unguri rebeli

Despre Gelou, de asemenea, ştim că era un luptător curajos, deşi stăpân peste un popor sărac în arme şi nu cu războinici buni; el, ca un adevărat lider, iese personal în fruntea oastei şi-i înfruntă pe războincii unguri, conduşi de un oareacare Tuhutum, fiul lui Horca. Acest şef maghiar abandonează atacurile asupra ducelui Menumorut şi pleacă către centrul Transilvaniei, unde-l găseşte pe Gelou. În bătălie, Gelou este ucis de săgeţile maghiare, armata sa – împrăştiată, iar teritoriul stăpânit de el – ocupat.

”Şi oprindu-se aici mult timp, atunci Tuhutum, tatăl lui Horca, cum era el om priceput, după ce a început să afle de la locuitori despre bunătăţile ţării Ultrasilvane unde stăpânirea o ţinea un oarecare vlah Gelou, a început să ofteze, şi să se întrebe dacă n-ar fi posibil, prin graţia ducelui Arpad, domnul său, să obţină ţara Ultrasilvana pentru sine şi urmaşii săi.(…) Iar Tuhutum numit mai sus, om foarte prudent, a trimis pe un oarecare bărbat viclean, pe Ogmand, tatăl lui Opaforcos, pentru ca umblând pe furiş să se informeze asupra calităţii şi fertillităţii ţării Ultrasilvane, şi cum sunt locuitorii săi, şi dacă ar fi cu putinţă să se facă război cu ei, căci Tuhutum voia să-şi câştige nume şi pământ. După ce a sosit, i-a spus stăpânului său despre bunătăţile acelui pământ.(…) Atunci Tuhutum, a trimis solii săi la ducele Arpad, ca să-i dea voie să se ducă dincolo de păduri pentru a lupta contra ducelui Gelu.

Ducele Arpad, după consfătuirea avută, a lăudat voinţa lui Tuhutum şi i-a dat îngăduinţa să meargă dincolo de păduri pentru a lupta contra lui Gelou. Auzind aceasta de la trimisul său, Tuhutum s-a pregătit cu ostaşii săi şi, după ce şi-a lăsat tovarăşii săi acolo, a plecat peste păduri, către răsărit, contra lui Gelou, ducele vlahilor. Iar Gelou, ducele ultrasilvan, aflând despre venirea lui, şi-a strâns armata şi, foarte repede, a pornit călare în calea lui, pentru a-l opri la porţile Mezeşului, dar Tuhutum, traversând pădurea într-o zi, a sosit la râul Almaş. Atunci ambele armate au ajuns faţă în faţă, între ele găsindu-se numai râul. Ducele Gelou, cu arcaşii săi, voia să-i oprească acolo. Şi făcându-se dimineaţă, Tuhutum, înainte de auroră, a divizat armata sa în două părţi şi partea cealaltă a trimis-o puţin mai sus, pentru ca, trecând râul, fără să ştie soldaţii lui Gelou, să intre în luptă.

Cum s-a şi făcut. Şi deoarece trecerea le-a fost uşoară, ambele linii au ajuns deodată la luptă şi s-au luptat între ei cu înverşunare, dar ostaşii ducelui Gelou au fost învinşi şi mulţi dintre ei ucişi, şi încă cei mai mulţi capturaţi. Când ducele Gelou a văzut aceasta, pentru a-şi apăra viaţa, cu puţini a început să fugă. Şi când fugea în grabă spre fortăreaţa lui situată lângă râul Zomus(n.r. Someş), ostaşii lui Tuhutum urmărindu-l în fuga mare, l-au ucis pe Gelou lângă râul Copus (n.r. Căpuşi, un afluent al Someşului)”, se arată în cronica lui Anonymus. Astfel, deşi descrişi ca fiind săraci în arme, războinicii valahi şi slavi ai lui Gelou erau destul de curajoşi pentru a-i înfrunta pe călăreţii maghiari. Şi totodată suficient de greu de învins, dacă ungurii au fost nevoiţi să recurgă la un şiretlic strategic pentru a-i înconjura pe luptătorii lui Gelou, înarmaţi în special cu arcuri.

”Dintre toţi conducătorii de „ducate” menţionaţi în Gesta, Gelou este singurul care iese personal în întâmpinarea invadatorilor, imediat după încălcarea hotarelor stăpânirii sale. În cazul „ducatelor” lui Salanus şi Menumorout, maghiarii au avut de înfruntat, succesiv, o întreagă serie de comandanţi locali aflaţi în subordinea acestora. Nominalizaţi sau nu, aceştia par să fi reuşit să creeze dificultăţi atacatorilor, provocându-le uneori chiar înfrângeri, aşa cum a fost aceea suferită de Thosu şi Zobolsu în încercarea de a traversa Crişul Repede.(…) Prin comparaţie, ieşirea lui Gelou însuşi în întâmpinarea lui Tuhutum constituie un indiciu al faptului că „Ţara ultrasilvană” avea, din punct de vedere militar, un nivel de organizare aproape rudimentar. Ea ne arată, de asemenea, că reşedinţa lui Gelou nu se afla la o distanţă prea mare de hotarele stăpânirii sale şi că între ea şi aceste hotare nu exista nici o fortificaţie de acoperire”, se arată în „Ţara lui Gelou”. Cei care i-au cucerit ţara lui Gelou, arată specialiştii, sunt la rândul lor învăluiţi în mister. Istoricii susţin că au suficiente dovezi pentru a crede că erau de fapt nişte lideri tribali rebeli, care s-au desprins de căpeteniile arpadiene ale uniunii de triburi maghiare. Practic, ei au dorit ţara lui Gelou doar pentru ei.

Acest lucru este dovedit şi de faptul că în timpul atacului asupra Bihorului stăpânit de Menumorut, Tuhutum şi războinicii săi, şi-ar fi părăsit camarazii intenţionat. De altfel, din cauza lui Tuhutum aceştia ar fi şi fost învinşi de Menumorut. În schimb Tuhutum şi războinicii săi s-ar fi dus să ocupe singuri, şi nu pentru Arpad, un tertoriu. Cea mai bună dovadă este că, după cucerirea ducatului lui Gelou, căpetenia maghiară a întemeiat o dinastie separată, rebelă faţă de cea din Câmpia Panonică. Au fost aduşi aceşti lideri rebeli sub stăpânirea regilor maghiari abia în timpul lui Ştefan cel Sfânt, regele ungurilor din secolul al XI lea.

Se spune chiar că Tuhutum a fost un nume inventat, tocmai ca regii arpadieni să arate că această cucerire a ducatului lui Gelou a avut loc, aşa cum arată Anonymus, doar cu acordul căpeteniei Arpad şi în consecinţă suprimarea rebelilor a fost un act de dreptate în secolul al XI lea, nu o cucerire şi o uzurpare. De fapt, căpetenia care l-au ucis pe Gelou ar fi fost un ”gyula”, un lider tribal important, al doilea după ”kende” liderul suprem în ierarhia uniunii de triburi. Nemulţumit de alegerea lui Arpad, după Almos, acesta ar fi plecat să-şi cucerească singur teritorii pe care să le stăpânească. Aşa a ajuns în ”ţara” lui Gelou. Această ipoteză este susţinută de istoricul Alexandru Madgearu.Totodată, se presupune că uciderea lui Gelou a avut loc undeva la începutul secolului al X lea, odată cu alegerea lui Arpad ca şi căpetenie peste unguri.

Gelou stăpânea peste o ţară bogată

Anonymus lasă să se înţeleagă că de fapt ţara lui Gelou, deşi cu locuitori săraci în arme, era foarte bogată. Lucru care de altfel l-a impresionat pe ”gyula” maghiar, decis să o cucerească. Probabil teritoriul stăpânit de Gelou avea saline, iar nisipul râurilor depozite aurifere. Totodată, erau un ţinut bun de păşunat. Este clar că Gelou era stăpân suprem asupra teritoriului, odată ce a putut strânge armata rapid, a condus-o personal, iar după înfrângerea şi moartea lui, populaţia s-a închinat noilor sosiţi. Cu siguranţă Gelou nu avea moştenitor şi nici oameni care să-l înlocuiască şi să organizeze o rezistenţă. Nu este cunoscută vârsta lui Gelou.