Nicolae Densușianu (1846-1911) rămâne una dintre figurile controversate ale istoriografiei românești din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Jurist de formație, dar pasionat de istorie și folclor, el a propus teorii îndrăznețe despre originile poporului român, care au stârnit atât admirație, cât și critici vehemente. Cea mai cunoscută lucrare a sa, Dacia Preistorică, publicată postum în 1913, susține că românii, ca descendenți ai dacilor și pelasgilor, au o vechime imemorială pe aceste pământuri, datând de la „începutul lumii”. Mai mult, Densușianu leagă această origine de o rasă de uriași mitici, care ar fi pus bazele civilizației umane. Acest articol explorează viața și ideile sale, punând accent pe teoriile sale pseudoistorice, dar fascinante din punct de vedere cultural.
Biografia unui vizionar ardelean
Nicolae Densușianu s-a născut la 18 aprilie 1846 în Densuș, un sat din Hunedoara, într-o familie nobilă de origine română. Provenind din Școala Ardeleană, care promova ideile iluministe și latine despre originea românilor, el a studiat dreptul la Academia de Drept din Sibiu (Rechtsakademie), absolvind în 1870 cu distincții. Cariera sa profesională a început ca notar în Făgăraș, apoi ca avocat în 1872. A fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1878, unde a lucrat ca bibliotecar-arhivist, organizând arhive și cataloage. Din 1884 până la moartea sa în 1911, a fost bibliotecar-traducător la Statul Major al Armatei, contribuind la istoria militară românească.
Influențat de istorici precum Bogdan Petriceicu Hașdeu și de curentul latinist, Densușianu a căutat să reconstruiască trecutul românilor prin prisma legendelor, folclorului și a surselor antice, compensând lipsa documentelor istorice solide. Printre lucrările sale se numără șase volume de documente despre istoria românilor (1887-1897), o monografie premiată despre Revoluția lui Horea (1884) și studii precum Domnii glorioși și Căpitanii celebri ai țărilor române (1895). Totuși, moștenirea sa este dominată de Dacia Preistorică, o operă monumentală de peste 1.150 de pagini, rezultatul a 25 de ani de cercetări, publicată de editura Carol Göbl în 1913.
Contextul istoric și influențele ideologice
La sfârșitul secolului al XIX-lea, România abia își câștigase independența (1877) și căuta să-și consolideze identitatea națională. Teoriile despre originea latină a românilor, promovate de Școala Ardeleană, erau dominante, dar Densușianu a mers mai departe, integrând elemente mitologice și preistorice. El a fost inspirat de surse antice precum Herodot, Homer, Hesiod, Ovidiu și Strabon, care descriu popoare precum hiperboreenii, pelasgii și ciclopii ca fiind originari din zonele nordice ale Traciei și Daciei. Aceste idei rezonau cu un curent romantic-naționalist, care vedea în trecutul antic o sursă de mândrie națională.
În perioada comunistă, lucrarea sa a influențat protocronismul – ideologia care susținea prioritatea culturală românească față de alte civilizații europene. Deși considerată pseudoștiințifică de istorici moderni, Dacia Preistorică a fost reinterpretată pentru a susține narațiuni naționaliste, ignorând lipsa dovezilor arheologice solide.
Teoriile din Dacia Preistorică: Origini preistorice și legături mitice
În esență, Densușianu argumentează că Dacia (teritoriul actual al României) a fost leagănul unei civilizații pelasge antice, care a precedat și influențat marile culturi ale Antichității: greacă, egipteană, romană și chiar indiană. Pelasgii, pe care îi identifică drept strămoși ai dacilor și românilor, ar fi fost un popor autohton, prezent pe aceste pământuri din epoca cuaternară (perioada interglaciară), adică de la „începutul lumii”. El susține că omul era aclimatizat în toată Europa în timpurile quaternare, iar pelasgii au fost fondatorii stării actuale a civilizației umane: „Pelasgii au fost adevăratii fondatori ai stării noastre actuale”.
O idee centrală este legătura cu uriașii (uriașii sau giganții din mituri). Densușianu interpretează ciclopii din Homer ca fiind un popor pastoral gigantic din nordul Traciei: „Cyclops au fost după poetul ionic un popor prin excelență pastoral. Ei locuiau pe munții cei mai din nordul Thraciei, se distingeau prin statura lor cea înaltă, gigantică”. El leagă folclorul românesc de aceste mituri – de exemplu, brazda uriașă a lui Novac (identificat cu Osiris), trasă de boi negri uriași, simbolizând introducerea agriculturii. Tradițiile populare vorbesc despre instrumente de piatră rămase de la uriași, amprente gigantice și eroi precum Toma Alimos (un viteaz gigantic) sau Gruia (asemănat cu Hercule). Astfel, „sămânța noastră este de la uriași”, sugerând o descendență din aceste ființe mitice, care au construit structuri megalitice precum dolmenele, menhirele și zidurile ciclopice din Sarmizegetusa sau Bucegi.
Imperiul pelasg, întemeiat la Dunărea de Jos în timpurile lui Uran (identificat cu Montu sau Pelasgos), s-ar fi extins geografic enorm, influențând mitologia greacă (toată mitologia greacă s-ar fi născut în munții Daciei), egipteană (Osiris ar fi venit la izvoarele Istrului) și romană. Limba pelasgă ar fi fost proto-latină, păstrată în dialectele românești arhaice. Dovezile sale includ arheologie (unelte de silex, cranii neandertaliene), etnografie (colinde, balade despre giganți) și lingvistică (etimologii precum „dza” pentru zeu sau „banus” pentru rege).
Densușianu vede în munții Carpați un centru sacru: Vârful Omu ca „Columna Ceriului” (stâlpul cerului), Prometeu legat pe Parâng, Apollo adorat pe Insula Șerpilor. Potopuri biblice (ca cel al lui Deucalion) ar fi acoperit Dacia, iar pelasgii ar fi supraviețuit, migrând și răspândind civilizația.
Critici și moștenire culturală
Teoriile lui Densușianu sunt criticate ca fiind fanteziste și lipsite de rigoare științifică. Istorici moderni le consideră pseudoistorie, bazate pe interpretări libere ale miturilor și ignorând dovezile arheologice reale (cum ar fi migrațiile indo-europene sau romanizarea dacilor). Nu există dovezi concrete pentru un imperiu pelasg gigantic sau pentru uriași reali; acestea sunt mai degrabă elemente folclorice. Totuși, lucrarea sa a inspirat dezbateri, videoclipuri pe YouTube și reeditări, devenind un simbol al naționalismului romantic.
În era digitală, idei similare apar în teorii conspiraționiste despre „civilizații antice pierdute” sau „giganți biblici”, dar ele rămân în sfera pseudoștiinței. Influența sa asupra protocronismului comunist arată cum istoria poate fi manipulată ideologic.
Concluzie
Nicolae Densușianu a visat o Românie eternă, legată de uriașii mitici și de începuturile lumii. Deși teoriile sale din Dacia Preistorică nu rezistă scrutiniului științific, ele reflectă dorința umană de a găsi rădăcini profunde și glorioase. Astăzi, ele servesc ca reminder al graniței dintre istorie și mit, invitând la o reflecție critică asupra identității naționale. În cuvintele sale implicite: românii sunt aici de milenii, cu o sămânță legendară care continuă să fascineze.
