„Apocrife biblice” sună ca ceva desprins din cele mai întunecate vise ale unui teoretician al conspirației. Cărți care au fost ascunse de noi, cărți care conțin informații secrete despre originile creștinismului.
Așa cum se întâmplă adesea, istoria pe care o învățăm, nu este istoria adevărată !
Istoria apocrifelor nu este atât de obscură pe cât ar vrea să ne facă să credem unii scriitori.
Cu toate acestea, apocrifele ne oferă o perspectivă fascinantă asupra originilor străvechi ale creștinismului și a puterii exercitată de o mână de teologi care au murit cu secole în urmă.
Ce sunt apocrifele biblice?
Pe scurt, apocrifele biblice sunt texte care au fost excluse din canonul biblic. Unele secte creștine le omit complet, în timp ce altele le pot include în Bibliile lor, dar precizează clar că nu sunt canonice.
Canonul biblic este setul de texte pe care o anumită comunitate evreiască sau creștină le consideră parte a Bibliei.
Există multe secte creștine și evreiești diferite, cu canoane biblice diferite.
De exemplu, una dintre cele mai mari diferențe între catolicism și protestantism este reprezentat de canoanele lor biblice. În timp ce catolicii au tendința de a include apocrifele în Vechiul Testament, canonizându-le, Bibliile moderne și Bibliile protestante tind să elimine cu totul apocrifele.
Protocanonic vs. Deuterocanonic
Un prim exemplu de diferențe în ceea ce privește canonul biblic sunt textele Protocanonice și Deuterocanonice. Cărțile protocanonice sunt cărțile din Vechiul Testament incluse și în Biblia ebraică (Tanakh). Acestea sunt cărțile pe care primii creștini (care au fost precursorii creștinilor ortodocși) le considerau canonice.
Textele deuterocanonice, pe de altă parte, sunt „al doilea canon”. Ele sunt considerate canonice de către Biserica Catolică, Biserica Ortodoxă și o mână de alții ca reprezentări canonice ale Vechiului Testament.
Cu toate acestea, protestanții nu sunt de acord, considerând aceste texte ca fiind apocrife.
Biblie diferită; apocrife diferite
De-a lungul istoriei, pe măsură ce au fost publicate diferite versiuni ale Bibliei, problema nu a făcut decât să devină și mai confuză. Fiecare Biblie se ocupă de problema apocrifelor în mod diferit.
Biblia Gutenberg din 1455 nu are o secțiune pentru apocrife. În schimb, Vechiul său Testament includea pur și simplu textele pe care mulți le considerau apocrife. Papa Clement al VIII-lea le-a mutat mai târziu în index odată cu ediția din 1592 a ediției din 1592 a Vulgatei Clementine.
Prin comparație, când Martin Luther a publicat traducerea sa germană, Biblia luterană, în 1534, a inclus o întreagă secțiune dedicată apocrifelor. Mai mult, el avea îndoieli cu privire la veridicitatea a patru dintre cărțile Noului Testament, așa că le-a mutat în partea din spate a Bibliei.
Biblia King James din 1611 a mers pe urmele lui Luther, adăugând o secțiune apocrifă. Astăzi, când vorbim de apocrife, ne referim în general la cărțile enumerate în secțiunea Apocrife a Bibliei King James Versio.
Bibliile Gutenberg, luterană și King James sunt cele mai cunoscute versiuni ale „Bibliei”, dar, bineînțeles există multe, multe altele. Unele includ toate cărțile din Apocrife, altele includ doar câteva, iar fiecare le ordonează în mod diferit. Cel mai frecvent, majoritatea edițiilor moderne ale Bibliei le omite cu totul…
Apocrife vs Pseudoepigrafie
Pentru a adăuga la confuzia cu privire la ceea ce contează drept canon biblic, avem și pseudoepigrafiile cu care să ne comparăm. După cum am menționat, apocrifele sunt cărțile din afara canonului. Acestea erau de obicei cărți care nu erau au fost incluse atunci când Noul Testament a devenit oficial, după ce Constantin I al Romei s-a convertit în creștinism.
Pseudoepigrafie se traduce prin „scriere falsă”. În cea mai mare parte, acestea erau scrieri false în stil biblic. Adesea erau scrise în numele unor persoane celebre din trecut, pentru a le conferi credibilitate.
Uneori, pseudoepigrafiile încercau să răspundă la întrebările pe care primii creștini le-ar fi putut avea cu privire la Biblie.
De exemplu, cum era Iisus în copilărie? Alteori pur și simplu încercau să-i distreze pe primii creștini folosind personaje pe care aceștia le cunoșteau deja. Acest lucru a dus la combinații ciudate, cum ar fi poveștile biblice romantice.
Canon sau apocrife: cine l-a decis?
Când ne punem aceste întrebări, trebuie să fim atenți să nu jignim. Atunci când examinăm Biblia ca text istoric, simplul fapt este că o mare parte din ceea ce autorii săi au afirmat că s-a întâmplat nu poate fi verificată.
Biblia poate menționa unele persoane de-a lungul istoriei, dar are obiceiul de a înfrumuseța adevărul. Să luăm exemplul regelui Irod , de exemplu: știm că a fost 100% real și este probabil că a pus să fie executați trei dintre fiii săi.
Cu toate acestea, în afară de Biblie, nu există nicio altă dovadă care să spună că el a pus să fie executați fiii tuturor. Așadar, cine a decis ce a fost scris în Biblie? Cum au decis că „această poveste miraculoasă s-a întâmplat și cealaltă nu”? Aici este locul unde teologii creștini timpurii au jucat un rol important.
Studiul apocrifelor poate fi nesatisfăcător pentru oricine se așteaptă la o mare revelație care să răstoarne biserica stabilită. Este pur și simplu o colecție de povestiri „în plus” care nu au intrat în canon și care apoi au fost în mare parte tăiate din cauza constrângerilor.
De fapt, cea mai mare parte a apocrifelor apar în Vechiul Testament al Bibliilor catolice, deci nu sunt bine ascunse deloc. Pseudo-epigrafele sunt poate mai interesante. Ele oferă versiuni vulgare și senzaționaliste ale unor personaje deja consacrate în Biblie.
Cu toate acestea, în realitate, pseudo-epigramele sunt puțin mai mult decât SF-urile: povești scrise pentru a distra oamenii a căror vieți se învârt în mare parte în jurul religiei lor, umplând în același timp lacunele din canonul stabilit.
