Întrebarea despre originea poporului român a fascinat istorici, lingviști și arheologi de secole întregi. Cine au fost strămoșii noștri? Cum s-au format românii ca popor distinct, cu o limbă latină într-o regiune înconjurată de popoare slave și alte etnii? Aceste întrebări nu sunt doar academice; ele definesc identitatea națională și culturală a milioane de oameni. De-a lungul timpului, au apărut diverse teorii, unele bazate pe dovezi științifice, altele influențate de contexte politice. În acest articol, vom explora principalele aspecte ale obârșiei românilor, bazându-ne pe date istorice, lingvistice și arheologice, pentru a oferi o imagine echilibrată și bine documentată.
Originea românilor este legată de un proces complex de etnogeneză, care implică amestecul populațiilor autohtone tracice și dacice cu coloniștii romani, urmat de influențe ulterioare din migrațiile barbare. Teoria predominantă în istoriografia modernă este cea a continuității daco-romane, care susține că românii s-au format pe teritoriul actual al României, prin romanizarea dacilor. Totuși, există și teorii alternative, precum cea imigraționistă, care plasează formarea poporului român la sud de Dunăre. Vom analiza aceste perspective pas cu pas.
Strămoșii antici: Tracii și dacii
Pentru a înțelege obârșia românilor, trebuie să ne întoarcem în antichitate, la popoarele indo-europene care au locuit teritoriile de la nord și sud de Dunăre. Tracii reprezintă una dintre cele mai vechi civilizații din Balcani, menționați de istorici greci precum Herodot. Ei erau un popor războinic, agricultori și meșteșugari pricepuți, cu o cultură bogată în artefacte de aur și argint. Artefactele tracice, cum ar fi cele descoperite în mormintele din Bulgaria și România, arată o societate sofisticată, cu influențe elenistice.
Dacii, o ramură nordică a tracilor, au ocupat teritoriul aproximativ al României moderne, de la Carpați până la Marea Neagră. Ei erau cunoscuți pentru fortificațiile lor montane, precum cele de la Sarmizegetusa Regia, și pentru rezistența lor față de expansiunea romană. Dacii aveau o religie politeistă, cu zeități precum Zalmoxis, și o societate ierarhică condusă de regi precum Burebista și Decebal. Viața lor cotidiană implica agricultură, păstorit și comer, iar războinicii daci erau înarmați cu falx-uri, arme curbate temute de romani.
Aceste populații autohtone au pus bazele etnice pentru ceea ce avea să devină poporul român. Limba lor, tracică sau daco-getică, a lăsat urme în vocabularul românesc, mai ales în termeni legați de natură și agricultură, cum ar fi “brânză” sau “măgar”.
Artefactele tracice, precum capete de statui sau vase ceremoniale, ilustrează o cultură artistică vibrantă.
Cucerirea romană și procesul de romanizare
Punctul de cotitură în istoria strămoșilor noștri a fost cucerirea Daciei de către Imperiul Roman. Împăratul Traian a condus două războaie (101-102 și 105-106 d.Hr.), culminând cu înfrângerea lui Decebal și transformarea Daciei în provincie romană. Provincia Dacia cuprindea zonele Transilvaniei, Olteniei și Munteniei, cu capitala la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.
Romanizarea a fost un proces intens: coloniști romani, veterani și comercianți s-au stabilit în Dacia, aducând limba latină, administrația romană și cultura urbană. Dacii supraviețuitori s-au amestecat cu acești nou-veniți, adoptând latina vulgară, care a evoluat în limba română. Dovezile arheologice, precum inscripțiile latinești găsite în situri ca Apulum sau Porolissum, confirmă această romanizare.
Harta provinciei romane Dacia arată extinderea influenței romane în regiune.
Retragerea aureliană din 271-275 d.Hr., sub împăratul Aurelian, a marcat sfârșitul administrației romane oficiale, dar populația daco-romană a rămas, continuând să vorbească latina și să practice agricultură și păstorit. Această continuitate este susținută de descoperiri arheologice care arată o prezență constantă a populației romanizate în Carpați și la nord de Dunăre.
Migrațiile barbare și influențele ulterioare
După retragerea romană, regiunea a fost supusă unor valuri de migrații: goți, huni, gepizi, avari și, mai târziu, slavi. Aceste popoare au influențat cultura și limba română, adăugând elemente slave în vocabular (aproximativ 10-15% din cuvintele românești sunt de origine slavă, cum ar fi “dragoste” sau “iubire”). Totuși, nucleul latin a rămas dominant, ceea ce distinge românii de vecinii lor slavi.
În secolele VI-IX, slavii s-au așezat masiv la sud și nord de Dunăre, dar populația daco-romană s-a refugiat în zone montane, menținând continuitatea. Apariția statelor medievale românești – Țara Românească, Moldova și Transilvania – în secolele XIII-XIV marchează cristalizarea identității românești.
Influențe ulterioare au venit din partea maghiarilor, otomanilor și austriece, dar baza etnică daco-romană a persistat.
Teoriile principale despre obârșia românilor
Dezbaterile moderne despre originea românilor se împart în două teorii principale:
- Teoria continuității daco-romane: Susținută de majoritatea istoricilor români și internaționali, aceasta afirmă că românii s-au format pe teritoriul Daciei romane, prin fuziunea dacilor cu romanii. Argumente: limba română latină, continuitatea arheologică și absența dovezilor de migrație masivă. Această teorie a fost promovată de Școala Ardeleană în secolul XVIII și consolidată de studii genetice recente, care arată amestecuri genetice tracice, romane și slave.
- Teoria imigraționistă (roesleriană): Propusă de istoricul austriac Eduard Roesler în secolul XIX, susține că românii (vlahii) s-au format la sud de Dunăre, în zone iliro-albaneze, și au migrat nord în secolele XII-XIII. Argumente: lipsa documentelor romanești timpurii la nord de Dunăre și similitudini lingvistice cu albaneza. Această teorie a fost folosită politic de unguri și sași pentru a nega autohtonia românilor în Transilvania, dar este considerată pseudoștiințifică astăzi, din cauza lipsei dovezilor genetice și arheologice.
Alte teorii marginale, precum cea a originii pur tracice sau influențe cumane, sunt mai puțin susținute.
Studii genetice recente confirmă un mix genetic: aproximativ 40-50% origine balcanică tracică, 20-30% romană/italică și influențe slave și germanice.
Concluzie
Strămoșii noștri au fost un amestec de războinici daci, coloniști romani și migratori din diverse etnii, care au supraviețuit invaziilor și au creat o cultură unică. Obârșia românilor este o poveste de rezistență și adaptare, cu rădăcini adânci în solul carpato-dunărean. Deși dezbaterile continuă, consensul științific înclină spre teoria continuității, subliniind moștenirea latină și autohtonă. Înțelegerea trecutului ne ajută să apreciem diversitatea culturală actuală și să ne mândrim cu o istorie bogată, care transcende granițele moderne.
