Transilvania a fost un teritoriu disputat de-a lungul secolelor de mai multe populaţii. Până la venirea ungurilor şi cucerirea zonei, între Carpaţi şi Tisa au trăit şi s-au amestecat mai multe neamuri. Specialiştii spun că daco-romanii au fost băştinaşii peste care s-au suprapus germanici, iranieni, turcici, dar mai ales slavi.
După două războaie istovitoare, în 106 d HR, împăratul roman Traian cucerea o parte din bogata Dacie. Mai precis era vorba de zona Transilvaniei, Banatului, Olteniei, dar şi o mică parte din Muntenia. Regiuni întinse în special din Moldova şi din Muntenia rămâneau în stăpânirea dacilor liberi, care au luat la rândul lor contact cu romanitatea prin schimburi economice, jaf sau ca federati.
Zona ocupată, dar în special nucleul transilvănean unde în apropierea fostei capitale dacice a fost amplasată şi capitala noii provincii, a fost puternic romanizată. Populaţia daco-romanică a fost integrată în imperiu şi ducea o viaţă după modelul civilizaţiei romane, aşa cum o arată şi numeroasele descoperiri arheologice din Dacia Traiană.
Liniştea provininciei este zguduită însă de numeroasele invazii barbare. Încă din 212, din vremea lui Caracalla, năvălesc în provincia Dacia goţii şi dacii liberi. Dacilor liberi şi goţilor li se alătură şi sarmaţii. Provincia era atacată în permanenţă şi jefuită. Împăratul Aurelian a decis să retragă trupele şi administraţia din această provincie. „Dacia nu va mai putea fi păstrată de imperiu. Prin aşezarea ei geografică, ea forma ca un intrând în lumea barbară. Năvălitorii izbeau întâi aici şi tot pe aci le era şi drumul de întoarcere”, precizează istoricul Constantin C. Giurescu în „Istoria românilor”.
Retragerea a avut loc în două etape. Prima din 271-272 cu retragerea armetelor din nordul Transilvaniei, iar apoi în 275 a celor din Banat şi Oltenia. Sunt păreri care indică o retragere generală doar în 275. Fosta provincie Dacia era lăsată în calea barbarilor. Din acel moment structura etnică a Transilvaniei şi viitorul regiunii cucerite în secolul X de unguri va fi influenţat de triburile barbare care se vor perinda prin zonă.
Daco-romanii au rămas în Transilvania
Majoritatea specialiştilor români şi descoperirile arheologice din Transilvania secolelor III-VIII arată că zona a fost locuită chiar şi după retragerea aureliană. În special de populaţia daco-romanică legată prin stilul de viaţă de pământurile natale. Astfel au rămas, spun istoricii, agricultorii şi păstorii. ”Istoria ne arată că în toate timpurile şi la toate popoarele mulţimea, aceea legată prin îndeletnicirile ei de pământul care o întreţine, mulţimea nu fuge. N-au fugit nici galloromanii în faţa francilor, n-au fugit nici italienii în faţa goţilor şi apoi a longobarzilor. Aşadar nici strămoşii noştrii, dacoromanii, n-au fugit în faţa gotilor. S-au retras, evident, în locuri mai ferite, prin păduri, prin văi ascunse, dar de plecat n-au plecat. Unde erau să se ducă de altfel plugarii, păstorii, micii meşteşugari, orăşenii fără avere din Dacia Traiană?”, preciza Giurescu.
Dincolo de argumentele de natură logică, Mircea Petrescu Dâmboviţa, un reputat arheolog român, arată că interesele romanilor continuau să vizeze regiunea fostei provincii Dacia. Pentru această afirmaţie se foloseşte de numeroase descoperiri arheologice. ”În perioada secolelor IV –VII interesele economice ale Imperiului erau canalizate la nord de Dunăre în direcţia de a cuprinde regiunile carpato-dunărene cât mai mult în sfera de activitate depinzând într-o anumită măsură şi de problemele privind aprozivionarea cu alimente şi materii prime. În anii de relativă linişte politică şi adesea nestingheriţi datorită interesului vital al migratorilor de a avea asigurată hrana trebuincioasă, romanicii carpato-dunăreni au putut obţine recolte de cereale sporite şi numeroase animale domestice, cu care plăteau dările impuse, comercializând totodată astfel de produse fie în oraşele de pe Dunăre, fie prin intermediul negustorilor din Imperiu.
Schimburile se efectuau în multe cazuri în natură, pentru grânele şi animalele achiziţionate negustorii sud-dunăreni ofereau uleiuri, vinuri şi anumite unelte,obiecte de uz gospodăresc, de podoabă şi îmbrăcăminte”, arată Mircea Petrescu Dâmboviţa în ”Istoria României de la începuturi şi până în sec al VIII lea”. De altfel, cotinuitatea locuirii este atestată şi de numeroase izvoare arheologice, numismatice şi epigrafice, cel mai bun exemplu fiind inscripţia creştină de la Biertan din zona Târnavei Mari din secolul al IV lea. Totodată Mircea Petrescu Dâmboviţa arată că s-a descoperit un număr mare de amfore romane, până în nordul Transilvaniei din perioada secolelor IV-VII. Descoperirile continuă cu fier de plug, brăzdare, ceramică, opaiţe romane şi apoi bizantine, boluri din sticlă.
Schimburile se efectuau în multe cazuri în natură, pentru grânele şi animalele achiziţionate negustorii sud-dunăreni ofereau uleiuri, vinuri şi anumite unelte,obiecte de uz gospodăresc, de podoabă şi îmbrăcăminte”, arată Mircea Petrescu Dâmboviţa în ”Istoria României de la începuturi şi până în sec al VIII lea”. De altfel, cotinuitatea locuirii este atestată şi de numeroase izvoare arheologice, numismatice şi epigrafice, cel mai bun exemplu fiind inscripţia creştină de la Biertan din zona Târnavei Mari din secolul al IV lea. Totodată Mircea Petrescu Dâmboviţa arată că s-a descoperit un număr mare de amfore romane, până în nordul Transilvaniei din perioada secolelor IV-VII. Descoperirile continuă cu fier de plug, brăzdare, ceramică, opaiţe romane şi apoi bizantine, boluri din sticlă.
Toate din perioada secolelor IV-VI în situri arheologice la Turda, Porrolisum sau Biertan. Totodată creştinismul, spun specialiştii, ar fi „sudat” şi mai mult aceste comunităţi. De altfel, din aceeaşi perioadă, secolele IV-VIII, sunt atestate arheologic ateliere de producere a obiectelor de cult creştine, dar şi numeroase obiecte descoperite, la Dierna, Biertan,Dej, Apulum, Potaissa, Gherla sau Drobeta. ”Tezaurele în valoare de mii de sesterţi, personajele care dăruiesc candelabre bisericilor sau care poartă fibule cu inscripţii ca însemne ale puterii derivate din arsenalul funcţionarilor imperiali în secolul al IV lea sunt suficiente mărturii în acest sens”, arată istoricul Ioan Aurel Pop în ”Românii şi maghiarii în Transilvania secolelor IX-XIV lea”. În perioada retragerii aureliene, populaţia daco-romană din Dacia, după datele furnizate de istoricul Ioan Aurel Pop în lucrarea sa, era de aproximativ 800.000 de locuitori.
Germani, turcici şi iranieni
După retragerea trupelor romane, în vechea provicie a Daciei s-au revărsat triburile barbare. În special au venit goţii cu diferitele lor ramuri. Apoi vandalii şi gepizii, tot neamuri germanice. În Transilvania stăpânesc de la început vandalii, triburi de neam germanic. Acest lucru este arătat şi de Iordanes. ”Pe vremea aceea trăiau acolo unde sunt astăzi gepizii, anume lângă râurile Marisia, Miliare, Gilpil şi Grisia, acesta din urmă fiind mai spre miazănoapte decât toate celelalte”, arată istoricul român. Totodată istoricii români au identificat şi numele râurilor. ”Râul Marisia e Mureşul, iar Grisia e Crişul”, precizează Giurescu. Acelaşi autor antic indică faptul că tot în zona Transilvaniei, dar către arcul carpatic, locuiau şi goţii.
După vandali, Transilvania a fost stăpânită de triburile gepizilor, tot un neam germanic, exterminat mai târziu către secolul al de longobarzi şi avari. Tezaure şi alte obiecte arată prezenţa germanilor în zona Transilvaniei la Şmileul Silvaniei şi Valea lui Mihai, Apa, Oradea, Pecica, Timişoara şi Periam, Apahida, Cluj sau Alba Iulia. Pe lângă germani s-au aşezat în acest interval al secolelor III-VI şi sarmaţii, în special din neamul yazigilor, călăreţi de stepă iranieni.
Aceştia, alături de germani şi de daco-romani, au format un aspect cultural inedit, cu multe variaţii şi multe necunoscute intitulat Sântana de Mureş Cerneahov. Cu toate acestea istoricii arată că germanicii care aderaseră şi la erezia ariană nu obişnuiau decât rar să se amestece cu populaţia autohtonă. La fel se poate spune şi despre sarmaţi, care aveau un trai nomad. Sunt însă şi excepţii dovedite de comunităţile gotice-sarmatice şi daco-romane de tip Sântana de Mureş. Convieţuirea acestor comunităţi este demonstrată şi de necropola de la Târgu Mureş.
După germani şi sarmaţi au sosit hunii şi mai apoi avarii, urmaţi şi de bulgari. Aceste trei populaţii dar mai ales hunii care au locuit zona Panonică, nu au locuit efectiv zona Transilvaniei, ci doar supunând-o birurilor şi atrăgând-o în sfera lor de influenţă. În general, după cum arată şi Mircea Petrescu Dîmboviţa sau Ioan Aurel Pop, populaţia autohtonă s-a tras din calea năvălitorilor şi doar ocazional a convieţuit cu gepizii sau la începuturi sarmaţii, modificând-şi local sau cel mult regional structura etnică.
Slavii şi rumânii în calea ungurilor
Nu acelaşi lucru se poate spune însă despre slavi. Aceştia, arată Ioan Aurel Pop, dar şi Constantin C. Giurescu, au jucat rolul germanilor din vestul Europei. Slavii, triburi războinice, încep să pătrundă pe teritoriul de astăzi al României începând cu secolul al VI lea. Sunt amintiţi atât de Iordanes, dar şi de Procopius din Cezareea. Sunt războinici blonzi şi roşcaţi înarmaţi cu securi, lănci, scuturi şi arcuri cu săgeţi. Pătrunderea slavilor mai ales în Transilvania se generalizează în secolul al VII lea. ”La nord de Dunăre, deşi destul de numeroşi în comparaţie cu alţi migratori, slavii au sfârşit prin a fi asimilaţi de daco-romani, protoromâni şi români până prin secolul al XII.
Ei au exercitat asupra românilor anumite influenţe în domeniul vieţii materiale, al organizării social politice şi al limbii“, adaugă Ioan Aurel Pop. Slavii, precizează specialiştii, în ciuda istoriografiei comuniste care-i prezenta ca pe nişte imigranţi blânzi şi dornici de o convieţuire paşnică, au venit cu gânduri războinice şi chiar au jefuit sau au intrat în conflict cu comunităţile daco-romane şi mai apoi protoromâne sau de imixtură etnică din Transilvania. ”Pătrunderea şi aşezarea slavilor pe teritoriul vechii dacii nu a avut un caracter paşnic, relaţiile dintre ei şi obştile săteşti romanice nefiind lipsite de conflicte, nici în perioada ulterioară stabilirii lor aici”, arăta Mircea Petrescu Dâmboviţa. În cele din urmă, după 602 au început să se aşeze şi să fie integraţii în obştile săteşti romanice. Slavii au adaptat şi s-au adaptat în acelaşi timp.
Nu ca membrii obişnuiţi ai obştilor, spune Constantin Giurescu, ci ca stăpâni. De altfel, istoricul arată că fiind noii cuceritori au impus toponimie, dar şi structurile lor administrativ politice de conducere. Dacă la nivelul de organizare sătesc era menţinută obştea sătească a românilor, conducerea era asigurată de slavi care şi-au impus denumirile şi funcţiile de voievozi sau cnezi. ”Ca element cuceritor şi stăpân al pământului, slavii au constituit şi elementul politic, conducător. Cnezii şi voievozii lor sunt căpeteniile diferitelor triburi şi ale populaţiei băştinaşe, supuse. Ei împart dreptatea în timp de pace şi conduc oastea în timp de război. Pe valea râurilor se formează cnezatele şi voevodatele pe care le amintesc primele documente istorice”, arată Giurescu. În timp chiar şi elitele slavilor, în Transilvania, au fost asimilate etnic, arată acelaşi istoric.
De altfel aceasta este realitatea găsită de unguri în secolul X în Transilvania. Practic triburile maghiare au găsit o populaţie mixtă româno-slavă şi pe alocuri bulgară, grupată în cnezate şi voievodate, pe care au cucerit-o. Cel puţin asta arată şi cele mai importante izvoare documentare ale epocii, dar şi descoperirile arheologice de pe teritoriul Transilvaniei. Astfel Anonymus, celebrul secretar al regelui Bela(probabil al III lea), scrie în ”Gesta Hungarorum” că de exemplu Gelu stăpânea peste slavi şi valahi. În cronica rusă zisă a lui Nestor se precizează clar că ungurii, după ce au trecut nişte munţi înalţi, ”se apucară să lupte cu valahii şi slavii care locuiau aceste ţări”. Comunităţile slavo-române găsite de unguri în Transilvania era preponderent agrare şi pastorale, cu ”cetăţui” din lemn şi apărate cu val de pământ şi şanţuri.
Români conduşi de bulgari, cazari sau slavi
Structurile politico-administrative găsite de unguri în Transilvania sunt descrise de Anonymus, de Simon de Keza dar şi de numeroase descoperiri arheologice, cu aşezări fortificate. Astfel, este vorba de ducatul sau voievodatul lui Menumorut de pe Crişuri cu aşezarea întărită de la Biharea. Originea lui este incertă, fiind ba cazar, ba bulgar sau chiar slav. Anonymus vorbeşte despre Morout de origine cazară şi care avea un adevărat harem. ”Ţara însă care este între Tisa şi pădurea Igfon, ce este situată înspre Ardeal, de la fluviul Mureş până la fluviul Someş, a ocupat-o pentru sine ducele Morout, al cărui nepot a fost numit de unguri Menumorout pentru că avea mai multe soţii şi teritoriul său era teritoriul acesta îl locuiau nişte neamuri ce se numesc cozar”, scria Anonymus. Tot despre el se spune că avea ”inimă bulgărească”.
Un alt lider de cnezat, Gelu, din zona Someşurilor, este român get-beget, după cum arată acelaşi Anonymus care îl descrie ca fiind ”quidam blachus”(n.r un oarecare român). O a treia formaţiune prestatală din zona Mureşului era condusă de Glad, un alt lider cu origine incertă, probabil slavă, probabul bulgară. Acesta avea o armată formată din români, bulgari şi cumani. ”Teritoriul care se întinde de la fluviul Mureş până la fortăreaţa Urscia l-a ocupat un oarecare duce cu numele Glad care a ieşit cu ajutorul cumanilor din fortăreaţa Vidin şi din a cărui urmaşi s-a născut Ohtum”, scria acelaşi Anonymus. Românii sunt numiţi în cronici sau poeme de până în secolul al XI lea vlahi sau valahi. În realitate, românii vechi îşi spunea rumâni. O arată şi vechile cronici. De exemplu Anton Verancsics în secolul al XVI lea preciza: „Lăsând de o parte nenumăratele cuvinte pe care valahii le au întocmai şi cu acelaşi înţeles ca în limba latină şi în dialectele italienilor, când întreabă ei pe cineva dacă ştie să vorbească pe limba valahă spun: «Oare ştii române;te?», sau când întreabă dacă este valah, îl întreabă: dacă este român”.
O altă precizare în acest sens o oferă şi Miron Costin: ”Deşi şi prin istorii, şi în graiul străinilor, şi între ei înşişi, cu vremurile, cu veacurile, cu înnoirile, românii au şi dobândesc şi alte nume, doar acela care este numele vechi stă întemeiat şi înrădăcinat, adică rumân, cum vedem. Că, măcar că ne chemăm acum moldoveni, dar nu întrebăm: «ştii moldoveneşte?», ci «ştii rumâneşte?», adică «râmleneşte»”.
