Ştiinţa, faţă în faţă cu Biblia. Americanii susţin că Potopul din vremea lui Noe s-a produs de fapt la ţărmul Mării Negre

Mai mulţi cercetători americani, care studiază fenomenul de aproape două decenii, au obţinut date extrem de interesante care arată că, acum 7.000 de ani, Marea Neagră era cu peste 150 de metri mai jos decât acum. Creşterea nivelului mării a dus la inundarea a 150.000 de kilometri pătraţi, inclusiv în zona de litoral aflată acum sub stăpânirea României.

Fără îndoială, relatarea despre Arca lui Noe, nemaivăzuta ambarcaţiune care a salvat de la pieire, în vremea potopului, omenirea şi fauna, este unul dintre cele mai controversate capitole biblice, pe seama căruia au fost scrise milioane de pagini de lucrări ştiinţifice şi teologice.

După ce vreme de mii de ani potopul a fost prezentat doar prin prisma dogmatică, iar inexistenţa dovezilor materiale a dus la o înverşunată negare, de către o parte a comunităţii ştiinţifice, a faptului că evenimentul ar fi existat, în ultimele decenii lucrurile au luat o turnură neaşteptată, destul de mulţi savanţi descoperind dovezi directe şi indirecte că în perioada descrisă de Biblie a existat un cataclism de mari proporţi.

Însă cel mai mult a uimit o teorie –a fost confirmată şi de dovezi materiale – lansată în urmă cu trei ani de către cunoscutul explorator Robert Ballard (nimeni altul decât descoperitorul epavei Titanicului) care, împreună cu mai mulţi savanţi americani, a făcut cercetări în zona Meditarenei şi a Mării Negre.

Practic, potrivit lui Ballard, potopul chiar a avut loc şi a produs o catastrofă în regiunea ţărmurilor Mării Negre, care aproape că şi-a dublat suprafaţa într-un interval foarte scurt de timp, ceea ce a făcut ca aproximativ 150.000 de kilometri pătraţi de uscat să fie inundaţi.

Teoria „furată” de americani de la români

Interesant este că, de fapt, Ballard nu face altceva decât să preia informaţii din o serie de lucrări făcute publice, în perioada 1997-2001, de către hidrologul William Ryan şi geologul Walter Pitman, ambii profesori la Universitatea Columbia (SUA).

Însă nici cei doi nu-şi pot asuma integral paternitatea teoriei, căci, la rândul lor, s-au bazat pe lucrările hidrologilor şi sedimentologilor români, bulgari şi ruşi, publicate în perioada 1968-1971 în analele institutelor de cercetări marine de la Constanţa, Varna şi Sevastopol.

Americanii au reluat, practic, analiza cu metoda carbon-14 a cochiliilor subfosile de moluşte de apă dulce, prezente în straturile de sub sedimentele marine actuale de pe platforma continentală.

Interesant este, însă, că teoria a fost reconfirmată, dat fiind că în ambele cercetări vechimea cochillile respective a fost stabilită la circa 7.000 de ani.

Cercetătorii români, bulgari, ruşi şi americani concluzionează că acum 7.000 de ani, Marea Neagră a cunoscut, cel puţin în straturile de ape superficiale, un episod ligohalin (adică de mare scădere a salinităţii), datorat, poate, scurgerii spre bazinul pontic a unei mase de apă de topire post-glaciară prin fluviile ruseşti.

Dar Ryan şi Pitman emit altă ipoteză, bazându-se pe legenda Potopului din Biblie, ea însăşi moştenită din mitologia Sumeriană, anume din legenda lui Ghilgameş.

Primii agricultori din istoria umanităţii erau la ţărmul Mării Negre

Cercetătorii presupun că bazinul pontic adăpostea de zeci de mii de ani un lac de apă dulce, pe care îl numesc Lacul Pontic, al cărui nivel era cu 150 m mai jos decât nivelul actual al mării, astfel că platforma continentală era la aer liber şi adăpostea primii agricultori europeni (arheologia ne spune că SE Europei a fost prima zonă în care s-a răspândit agricultura).

Când nivelul apelor oceanice şi ale Mediteranei au depăşit altitudinea cea mai joasă a istmului Bosforului, apa marină a format o scurgere (actuala strâmtoare) care a umplut în mod catastrofal bazinul pontic, în câteva luni, printr-o cascadă gigantică, obligând agricultorii să-şi părăsească brusc aşezările.

Ryan şi Pitman afirmă că aceste populaţii s-au răspândit, căutând alte câmpii de cultivat, în Anatolia şi în Mesopotamia, vehiculând astfel legenda Potopului.

„Marea Mediterană s-a format prin topirea gheţarilor. Nivelul acesteia a crescut atât de mult încât s-a revarsat în Marea Neagră, formând un baraj între cele două, actualul Bosfor, strâmtoarea care desparte cele două mări. Un potop apocaliptic a urmat, inundând barajul şi scufundând zeci de mii de kilometri pătraţi de uscat”, scriau Ryan şi Pitman în raportul publicat de Universitatea Columbia.

Ei au popularizat în SUA această teorie, prin articole, cărţi şi filme documentare care au întâlnit un succes cu atât mai mare, cu cât cultura populară americană este în mod tradiţional consumatoare de teorii care îmbină, într-un fel sau într-altul, Biblia cu ştiinţa.

Ballard e categoric: „Potopul a existat”

În urmă cu trei ani, după o cercetare de mai mulţi ani în Marea Neagră şi Marea Mediterană, pe urmele teoriilor propuse de cei doi oameni de ştiinţă de la Universitatea Columbia, Robert Ballard a declarat, pentru Washington Post, că în zona Mării Negre există dovezi ce sprijină povestea Potopului

„Am fost acolo să cercetăm. Nu este vorba doar de o creştere a nivelului mării, ci despre un adevărat potop care atunci a îngropat tot ce i-a stat în cale”, a declarat Ballard.

Deşi nu au găsit Arca, cercetătorii au descoperit maluri străvechi despre care Ballard crede că ar reprezenta o dovadă că acest eveniment chiar a avut loc. Folosind mijloace de aflare a vechimii scoicilor de pe aceste maluri, arheologul estimează că potopul s-a petrecut în jurul anului 5000 î.H.

„A fost o zi proastă. Într-un moment magic, apele au inundat, în mod violent, acest teritoriu de 150.000 de kilometri păstraţi”, a mai declarat acesta.

Potopul lui Noe în Biblie

Potrivit Vechiului Testament, în anul 600 al vieţii lui Noe, al zecelea patriarh biblic după Adam, Dumnezeu a decis că singura cale de a salva lumea pe care o crease era prin „curăţirea” ei de răutatea oamenilor. Dumnezeu a hotărât ca toate creaturile să dispară într-un uriaş potop biblic, „de la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, căci îmi pare rău că le-am făcut”.

Vechiul Testament povesteşte cum Noe şi soţia lui, fiii lor şi soţiile acestora au fost iertaţi, datorită credinţei patriarhului, şi au fost avertizaţi să construiască o corabie pe care să ia câte două exemplare din fiecare specie de animale, care vor supravieţui potopului şi alături de ei, vor repopula lumea. Dumnezeu le-a poruncit să folosească „lemn de gofer”, un material necunoscut în prezent, tradus de cele mai multe ori ca lemn de salcâm sau chiparos.

Dimensiunile corabiei erau foarte precise. Aceasta trebuia să măsoare 300 de coţi în lungime, 50 de coţi lăţime şi 30 de coţi înălţime. Aici măsurile pot să difere deoarece în perioada în care se presupune că Arca lui Noe ar fi fost construită circulau două sisteme de măsurare.

Dacă ne bazăm pe cotul regal egiptean (1 cot regal egiptean = 52.9 cm), Arca lui Noe ar fi trebuit să măsoare 158.7 m X 26.45 m X 15.87 m. Dacă luăm în considerare cotul obişnuit (1 cot = 45.7 cm), atunci Arca ar fi măsurat 137.16 m X 22.86 m X 13.71 m.

Potopul biblic a durat 40 de zile şi 40 de nopţi. După ce ploaia s-a oprit, corabia a rămas blocată „pe creasta muntelui Ararat”, care se află la extremitatea estică a Turciei, de-a lungul frontierelor cu Armenia şi Iran.

Oricum sunt şi surse ce indică alte puncte drept loc de oprire a Arcăi. Coranul menţionează muntele Judi pe care îl situează la sudul Araratului. Istoricul Flavius Josefus, care a trăit în secolul I, consideră că epava Arcăi trebuie căutată la Haran, localitate turcească în apropiere de graniţa cu Siria.

Alţi cronicari menţionează alte puncte unde Arca ar fi abordat, majoritatea situate în Turcia, dar şi în Armenia, Iran şi Grecia.