Nu apar în manualele de istorie, însă povestea lor este spusă, în mod explicit, de istoricii antici. Este vorba de împăraţii de origine dacă ai Romei. Sunt consemnaţi trei dintre aceştia, doi dintre ei simplii uzurpatori ai tronului imperial, în timp ce al treilea a fost un respectat tetrarh şi cel care a trecut prin foc şi sabie Italia.
În secolul al III lea d. HR., în măreţul imperiu roman de odinioară domnea haosul. Marii împăraţi reformatori sau războinici precum Octavian Augustus,Traian, Hadrian sau Marcus Aurelius erau doar o amintire. Ultimul împărat care a reuşit să restaureze o efemeră ordine a fost Aurelian, în perioada 270-275 d.HR.
Prin legea lui Caracalla din 212, toţi oamenii liberi din imperiu primeau cetăţenia. Conservatorismul şi exclusivismul roman dispăruseră. Se ridicau din rândul soldaţilor generali barbari de diferite neamuri care ajungeau chiar pe tronul imperial, fie prin ascensiuni sociale şi politice misterioase, fie ridicând legiunile la revoltă şi stârnind haos pentru doar câteva luni de domnie.
Printre barbari care au ajuns împăraţi pe tronul Romei se numără şi trei daci. Toţi de condiţie joasă, s-au ridicat în mod misterios de la ciobani la cei mai puternici oameni ai celui mai întins imperiu. Povestea lor este relatată mai mult de istoricii occidentali, inspirându-se din izvoarele antice.
Regalianus, împăratul dac din neamul lui Decebal
Între 253 şi 268 d HR, pe tronul imperial se afla Gallienus, care o vreme a condus alături de tatăl său, Valerian. Domnia sa a fost marcată de aşa-numita criză a secolului al treilea, momentul de cumpănă când imperiul a fost la un pas de dizolvare. Atât Gallienus, cât şi Valerian, au încercat să promoveze oameni din provincii, de multe ori barbari în fruntea armatei sau în aparatul de stat, pentru a asimila mai uşor populaţiile existente în imperiu, dar şi pentru a preveni revoltele. Efectul a fost contrar: barbarii ajunşi în funcţii importante tânjeau după deminitatea imperială. Gallienus s-a confruntat cu numeroase revolte şi a trebuit să facă faţă multor uzurpatori de neam barbar. Unul dintre aceştia a fost Regalianus, un comandant de armată de origine dacă. Despre acesta aflăm din Historia Augusta, dar şi din scrierile lui Eutropius şi Aurelius Victor. În Historia Augusta, Regalianus este prezentat în partea intitulată „Tyranni Triginta”.
Autorii Historiei Augusta ne spun că era de origine dacă şi, mai mult decât atât, urmaş al lui Decebal. ”El a fost un dac prin naştere şi rudă, după cum se spunea, cu însuşi Decebalus”, se arată în Historia Augusta. Tot de aici, dar şi de la Eutropius, aflăm că a fost comandant militar în Illiricum, foarte apreciat de oamenii săi. Culmea, a fost promovat în cariera militară de împăratul Valerian, la fel ca şi majoritatea generalilor de origine barbară care au vânat tronul imperial. Regalianus a fost proclamat împărat în anul 260, după ce împăratul Valerian a fost învins şi capturat în Orient, iar celălalt împărat, Gallienus, era ocupat cu invaziile allamanilor şi revolta din Pannonia a generalului Ingenuus, un alt uzurpator care dorea demnitatea imperială.
Dacul Regalianus a fost ales împărat imediat după înfrângerea lui Igenuus. În timpul scurtei sale domnii de doar câteva luni, a reuşit să facă faţă cu succes invaziei sarmaţilor, distingându-se ca un conducător viteaz. „Regalianus, care deţinea comanda provinciei Illiricum, a fost declarat împărat, în principal de moesieni. Şi, într-adevăr, a făcut multe fapte de vitejie în luptele contra sarmaţilor”, se arată în Historia Augusta. În cele din urmă, domnia lui Regalianus se va termina tragic. Istoricii antici arată că a fost omorât de roxolani, un neam sarmatic care a dorit să se răzbune pe împăratul dac. De altfel, totul s-a realizat cu ajutorul propriilor săi soldaţi, speriaţi de represaliile împăratului Gallienus.
Aureolus, ciobanul dac ajuns împărat
Despre Aureolus aflăm informaţii în principal de la Zosimos, autorul lucrării Historia Nova, dar şi de la istoricul bizantin Zonaras sau din Historia Augusta. A fost, la fel ca şi Regalianus, un uzurpator şi a ajuns împărat doar pentru câteva luni. Zonaras spune că Aureolus era dac la origine, născut chiar în Dacia, fiind un simplu păstor. Se înrolează în armata romană şi se evidenţiază ca un soldat viteaz, mai ales în trupele de cavalerie.
Este remarcat de Gallienus şi promovat în mod miraculos în funcţii de conducere, ajungând să comande noile trupe de cavalerie de elită ale Imperiului, „phronistes”, noua oaste destinată să aibă o mai mare mobilitate şi eficienţă în faţa barbarilor. Datorită calităţilor sale remarcabile, dacul Aureolus ajunge în anturajul împăratului şi câştigă, cu noile sale contingente de cavalerie, lupta de la Mursa în 260 d HR, contra uzurpatorului Ingenuus. Culmea, Aureolus este cel care va lupta pentru Gallienus contra tuturor uzurpatorilor. Şi contra lui Macrianus.
Dacul ajunge în cele din urmă să se ridice şi el contra binefăcătorului său. Zosimus arată că Aureolus s-ar fi decis să conteste titlul imperial, după ce Gallienus a lăsat neapărată provincia sa natală, Dacia, împotriva barbarilor şi a făcut parte iniţial dintr-o conspiraţie. În Historia Augusta se arată că Aureolus a fost numit împărat de legiunile sale din Illiria, care îl dispreţuiau pe Gallienus. Mai mult decât atât, Aureolus este prezentat ca un împărat puternic, pe care Gallienus nu putea să-l biruie. „Când Aureolus a devenit un împărat măreţ, Gallienus, după ce s-a străduit în van să învingă un om atât de viteaz, şi fiind pe picior de război cu Postumus, a făcut pace cu el”, se arată în Historia Augusta.
Gallienus este asasinat, iar Aureolus părea singurul om care ar mai putea deţine puterea în roma. Urmaşul lui Gallienus, Claudius „Goticul”, vine cu trupe împotriva lui Aureolus şi îl învinge, forţându-l să se predea în apropierea unui pod, despre care Historia Augusta, spunea că avea să se numească Podul lui Aureolus. Lângă acest pod, în anul 268, Aureolus este ucis de garda pretoriană.
Galerius, omul care a visat la un imperiu dacic
De departe cel mai renumit dac ajuns pe tronul Imperiului Roman a fost Galerius (250 d HR-311 d HR). A făcut parte din celebra tetrarhie a lui Diocleţian, a fost un prigonitor al creştinilor şi a fost omul care a trecut prin foc şi sabie întreaga Italie. Despre el vorbesc mai multe izvoare scrise, printre care şi De mortibus persecutorum al lui Lactantiu. Acelaşi izvor, dar şi alte lucrări ale istoricilor precum Michael de Maio jr. sau Paul Lemerle, atestă faptul că Galerius avea origine dacică, prin intermediul mamei sale, şi tracică sud-dunăreană prin intermediul tatălui său.
Michael de Maio spune de asemenea că provenea dintr-o familie de condiţie joasă, cel mai probabil ţărani, născut la Zaicear, în Valea Timocului, la sud de Dunăre, probabil în anul 250 d HR.. „În această fiară sălbatică clocotea o barbarie nativă şi o sălbăticie străină sângelui roman; şi nici nu este de mirare, fiindcă mama sa a fost născută dincolo de Dunăre şi a fost obligată de o incursiune a carpilor să treacă fluviul şi să caute refugiu în Noua Dacie (n.r. la sud de Dunăre, după retragerea Aureliană)”, se arată în lucrarea lui Lactantiu.
A urmat acelaşi drum ca şi ceilalţi daci ajunşi să dispute tronul imperial. A fost soldat în legiunile romane şi nu se ştie cum a reuşit să fie remarcat. „De tânăr, Galerius a fost un păstor şi a primit porecla de Armentarius. Se pare că şi-a început cariera militară sub împăraţii Aurelian şi Probus, fără să se ştie nimic despre el până nu a ajuns Caesar, pe 1 martie 293”, preciza Michael de Maio jr. Cert este că i-a câştigat încrederea lui Diocleţian, ultimul mare împărat roman, care a instituit tetrarhia, o formă de guvernământ revoluţionară, menită să asigure stabilitate imperiului zdruncinat de războaie civile.
Puterea era împărţită între doi auguşti şi doi caesari, ultimii fiind un fel de adjuncţi ai primilor. De asemenea, doi domneau în vestul imperiului, în timp ce ceilalţi doi domneau în est. Ei, bine, Galerius este ales Caesar al lui Diocleţian în 293 d HR şi a devenit stăpân peste provinciile dunărere. Lacatantiu îl descrie pe Galerius ca un om ambiţios, dornic să capete puterea supremă. După victoriile sale contra sarmaţilor, bastarnilor şi mai ales carpilor, împotriva cărora avea de plătit o poliţă personală pentru mama sa, Galerius şi-ar fi dorit să devină augustus, adică nu doar un „adjunct” imperial.
„După această victorie a ajuns la un asemenea avânt al orgoliului încât refuza să fie numit caesar; şi când auzea acesta apelativ în scrisorile adresate lui, urla, cu o privire tăioasă şi o voce teribilă, «Cât timp voi mai fi caesar?»“, se arată în lucrearea lui Lactantiu. Tot în opera istoricului latin se precizează că obiceiurile păgâne ale mamei sale din Dacia, care „credea în zeii munţilor”, a început să-i persecute pe creştini. Mai mult decât atât, spune Lactantiu, Galerius a recizat o serie de atentate creştine pentru a-l determina pe Diocleţian să adopte măsuri drastice împotriva creştinilor în 303 şi 304 d HR, urmate de atrocităţi nemaintâlnite, coordonate se pare de Galerius.
Ajunge în sfârşit la demnitatea visată şi este proclamat augustus al Orientului după moartea lui Diocleţian la 1 mai 305. Ca împărat îşi afirmă originea dacică, spune Lactanţiu, şi s-a purtat barbar cu romanii, ca o răzbunare pentru atrocităţile comise de Traian în Dacia. Tot Lactantiu spune că Galerius a visat la un Imperiu dacic, răvăşind întreaga Italie, dorind să schimbe cu această titulatură cea de imperiu roman.
„Cu mult timp în urmă, în momentul când a o obţinut puterea suverană, s-a declarat duşman al numelui de roman; şi a propus ca imperiul să se numească imperiul dacic”, arăta Lactantiu. Constantin cel Mare a fost proclamat însă împărat de trupele sale din Britannia, iar tetrarhia se destramă, ca şi visele lui Galerius. Moare la 30 aprilie 311 d HR.
